SCHITUL OSTROV (JUD.VÂLCEA)

SCHITUL OSTROV
(JUD. VÂLCEA)


Aşezat pe un ostrov al râului Olt, după care a şi primit numele, lângă oraşul Călimăneşti, schitul Ostrov a fost, după surse medievale, cea mai veche comunitate de călugăriţe, din cuprinsul Ţării Româneşti. Cea dintâi biserică exista în sec.al XIV-lea – al XV-lea, poate chiar din vremea lui Mircea cel Bătrân; oricum, apare menţionată într-o carte domnească din anul 1500, a voievodului Radu cel Mare. În anii 1521-1522, Neagoe Basarab şi soţia sa, Doamna Despina, au ctitorit biserica păstrată până astăzi, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Cândva după anul 1522, Doamna Despina s-a şi călugărit aici, luând numele de Maica Platonida. În anul 1599, tot la Ostrov s-a călugărit Doamna Tudora, mama lui Mihai Viteazul, luând numele de Maica Teofana. Biserica a fost pictată în interior între anii 1752 (altarul)- 1760 (restul încăperilor). A funcţionat ca aşezământ de călugăriţe până în anul 1890, recăpătând acest statut în urmă cu câţiva ani, după ce o vreme a fost aşezământ de monahi. Un incendiu a devastat în anul 1838 stăreţia şi chiliile, refacerea acestora, ca şi a bisericii, făcându-se în anii 1940, 1956-1957, 1962-1963, 1978-1980. Pictura a fost restaurată în anii 1987-1988 şi este în curs de restaurare şi în prezent.
Aşezământul de la Schitul Ostrov, la care se ajunge din centrul oraşului Călimăneşti, un pod de beton făcând legătura cu insula, în partea sudică a căreia se află schitul, cuprinde incinta de zid, turnul-clopotniţă, casele monahale, stăreţia şi biserica. Edificiul cel mai important şi cel mai vechi, biserica, are dimensiuni modeste, dar valoarea sa istorică şi artistică este nemăsurată. Clădirea prezintă un pridvor închis recent cu termopan, pentru protejarea splendidei picturi de pe zidul despărţitor de pronaos. În această din urmă încăpere se păstrează tablourile votive ale ctitorilor, Neagoe Basarab şi Doamna Despina. Tâmpla bisericii datează de la începuturile lăcaşului şi este realizată din lemn de tei (poate adus din Munţii Coziei) aurit, mai multe icoane dăruite pe la 1522 de ctitori aflându-se astăzi la Muzeul Naţional de Artă. O singură turlă, octogonală pe o bază pătrată, încununează biserica, deasupra naosului. Iluminatul natural este asigurat prin ferestre înguste şi înalte, cu ancadrament de piatră sculptată, câte una la fiecare încăpere, atât spre sud, cât şi spre nord, precum şi la altar, către est.

SCHITUL BRADU (JUD.VÂLCEA)

SCHITUL BRADU
(JUD.VÂLCEA)


Este aşezat în satul Gurguiata, din părţile Subcarpaţilor Vâlcei, la cca.7 km nord-vest de Băile Olăneşti. Din staţiune, plecând de la izvoarele centrale, o potecă urcă prin pădure, până la satul Tisa, iar de acolo se urmează drumul forestier, şerpuitor prin pădure şi peste fânaţe, până la satul tradiţional oltenesc Gurguiata, unde se află schitul.
Amintit într-un hrisov din 15 iulie 1737 ca schitul de sub Râpa Bradului, a avut la început o biserică de lemn. Potrivit pisaniei, biserica păstrată şi astăzi a fost ridicată din zid, în anii 1783-1784, de către ieromonahul Sava de la Iezer. În anul 1784 a fost zugrăvită, de către popa Dimitrie zograf. Nu a fost niciodată un mare aşezământ, fiind legat direct, ca metoc, de Episcopia Râmnicului sau de Mănăstirea Iezer. La începutul sec.al XIX-lea, lipsit de ajutoare şi neavând mari moşii, a intrat în ruinare. În anul 1864, schitul avea acoperişul prăbuşit, atât la biserică, cât şi la clopotniţă şi chilii. Sărăcit, la anul 1900 nu mai avea nici un călugăr. După multă vreme, în 1994 s-a stabilit aici un călugăr, iar din 1999 a devenit schit de maici.
Biserica este un monument de arhitectură religioasă tipic oltenească. Are un plan de navă, nu dispune de turlă şi are pridvor, ceea ce îi oferă mai degrabă aspectul unei case olteneşti din zonele de deal. Pridvorul are deasupra intrării tabloul hramului,Sfântul Ioan Botezătorul şi este susţinut de şase coloane circulare, dintre care două semiângropate. Pridvorul este pictat în interior şi păstrează pisania veche, deasupra intrării în pronaos. Interiorul este puţin iluminat natural, ferestrele fiind puţine şi mici. Pe zidul care desparte pronaosul de pridvor sunt pictaţi ctitorul schitului, ieromonahul Sava, un jupân Zanfir şi Gheorghie, logofăt al Episcopiei Râmnicului, pe zidul de nord, episcopul Filaret, iar pe cel de sud, Salomiia monahia, mama ieromonahului Sava şi Climent monah. Deşi pe alocuri ştearsă, pictura se prezintă ca o frumoasă lucrare artistică de sc.XVIII.
La exterior, biserica este zugrăvită în alb, remarcându-se ca elemente ornamentale brâul care înconjoară lăcaşul, la mijloc (urcând în dreptul pridvorului), precum şi cele două brâie din cărămizi zimţate, în ,,dinţi de ferăstrău”, care însoţesc brâul principal. Lăcaşul este acoperit cu şindrilă, care îi conferă aspectul tradiţional oltenesc.
La vest de biserică se află clopotniţa, ridicată în perioada următoare ctitoririi bisericii. Are un plan pătrat şi două etaje care adăpostesc foste chilii, precum şi încăperea clopotelor, acoperişul fiind de şindrilă. În apropiere au fost ridicate, în ultimii ani, case monahale.

MĂNĂSTIREA STELEA (JUD.DÂMBOVIŢA)

MĂNĂSTIREA STELEA
(JUD.DÂMBOVIŢA)


Aşezată în centrul istoric al cetăţii de scaun a Târgoviştei, mănăstirea se află pe Calea Domnească, puţin mai la sud de curtea domnească în care şi-au avut reşedinţa 33 de voievozi ai Ţării Româneşti.
În sec.al XVI-lea exista acolo o biserică, ridicată, după tradiţie, de către un neguţător Stelea, al cărui nume îl poartă şi astăzi. În acea biserică fusese înmormântat la începutul secolului următor vel aga Nicolae Cociu, tatăl lui Vasile Lupu, domnul Moldovei. După cum arată pisania, biserica păstrată până astăzi a fost ridicată în anul 1645, de către Vasile Lupu Voievod, ca semn al împăcării cu Matei Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, care ridicase la rândul său, în Moldova, biserica de la Soveja.
Arsă de turci cu ocazia invaziei de la 1559, biserica Mănăstirii Stelea a fost refăcută în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, când i s-a repictat interiorul. În sec.al XIX-lea a devenit biserică de mir şi a intrat într-o accentuată degradare. A fost reparată în mai multe rânduri, în 1881, 1943-1947, 1971-1976, 1982-1988, 1991-1999 şi 2002-2005. Din anul 1990 a redevenit mănăstirea.
Ansamblul de la Stelea cuprinde biserica, turnul-clopotniţă, casele egumeneşti, chiliile şi zidurile de incintă. În casa egumenească a fost înfiinţat un muzeu, în urmă cu câţiva ani.
Biserica Învierea Domnului are un plan trilobat şi este încununată de două turle octogonale, pe o bază pătrată. Exteriorul bisericii prezintă două registre de ocniţe oarbe, cel dintâi, cu ocniţe înguste şi lungi, cuprinzând cea mai mare parte. Zidurile sunt sprijinite de şapte contraforţi, care amintesc de bisericile moldoveneşti. Tot de bisericile din Moldova amintesc şi elementele ornamentale, precum şi bumbii exteriorului turlelor. Pictura a fost restaurată recent; în interior se păstrează şi obiecte de cult din sec.al XVI-lea – al XVII-lea, precum şi mai multe pietre tombale, cea mai veche datând din anul 1609.

MĂNĂSTIREA SĂRĂCINEŞTI (JUD.VÂLCEA)

MĂNĂSTIREA SĂRĂCINEŞTI
(JUD.VÂLCEA)



Pe drumul de la Râmnicul Vâlcii spre Băile Olăneşti, în mijlocul satului Valea Cheia (fost Sărăcineşti), pe stânga, se află un frumos aşezământ monahal aparţinând vremurilor lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Mănăstirea Sărăcineşti a fost ridicată pe moşia boierilor Sărăcinescu, după care i s-a dat numele, care au dăruit moşia lor, pentru întemeierea unui aşezământ de felul celor cu care minunatul ţinut al Vâlcei era şi este împodobit.
Biserica mănăstirii a fost ridicată, potrivit pisaniei, în anul 1688, la sfârşitul domniei lui Şerban Cantacuzino, de către Ştefan, episcopul Râmnicului, ispravnic fiind ieromonahul Zosima. A fost pictată în 1718, prin strădaniile episcopului Damaschin al Râmnicului, zugravi fiind Teodosie, Gheorghe şi Preda, care lucraseră la mai multe biserici şi mănăstiri brâncoveneşti. La sfârşitul sec.al XVII-lea şi în cursul secolului următor au fost ridicate turnul-clopotniţă, zidurile de incintă, casele mănăstireşti şi anexele gospodăreşti. Mai multă vreme mănăstire de călugări, în 1860 a devenit chinovie de călugăriţe, apoi din nou de călugări, până în anul 1873. De la cel din urmă an şi până în 1913, a fost biserică de mir, servind credincioşilor din satul Sărăcineşti. În 1913 a redevenit mănăstire de maici, până la desfiinţarea sa abuzivă, în 1960, de către autorităţile comuniste, care au înfiinţat acolo un cămin de bătrâni. În ultimii ani, după strămutarea acestuia, mănăstirea a fost reînfiinţată, necesitând însă grabnice lucrări de restaurare şi de constituire a comunităţii monahale.
Biserica Adormirea Maicii Domnului se află chiar în mijlocul incintei şi se prezintă ca un splendid monument românesc de secol XVII, fiind ridicată, potrivit tradiţiei, în locul unei biserici mai vechi. Are pridvor cu opt stâlpi (dintre care doi semiîngropaţi), pronaos, naos şi altar, planul său fiind trilobat. O singură turlă, măreaţă, octogonală ca plan şi având o bază pătrată, încununează naosul. Deasupra intrării în pridvor se află zugrăvit tabloul hramului; în pridvor, în partea stângă, se află mormântul episcopului Ştefan al Râmnicului (1693), iar deasupra intrării în pronaos se află pisania sculptată în piatră, la anul 1688. Pridvorul şi restul încăperilor păstrează splendide picturi brâncoveneşti, care necesită însă restaurării, ca urmare a trecerii secolelor. În pronaos, pe zidul care desparte această încăpere de pridvor, precum şi pe cel sudic, sunt înfăţişaţi ctitorii, respectiv episcopii Ştefan şi Damaschin, ţinând biserica în mâini, vel comisul Tănăsie Sărăcinescu, jupâneasa Ilina şi fiul Mareş, vel clucerul Tănăsie Păuşescu, jupâneasa Aspra Păuşescu (fostă Sărăcinescu) şi fiica Stanca etc.
Exteriorul lăcaşului este zugrăvit în alb, remarcându-se, la nivelul superior al zidurilor, un rând de ocniţe oarbe, intersectate.
Către sud se află turnul-clopotniţă, iar pe laturile de nord, vest şi est, casele mănăstireşti, ridicate în stil românesc, cu cerdac şi pivniţe înalte.

MĂNĂSTIREA BARBU (JUD.BUZĂU)

MĂNĂSTIREA BARBU
(JUD.BUZĂU)


Aşezată pe Valea Nişcovului, la 30 km vest de municipiul Buzău, în satul Leiculeşti, comuna Tisău, mănăstirea poartă numele ctitorului său, vel căpitanul Barbu Bădeanu. Acesta a ridicat biserica mănăstirii între anii 1662-1669, ajutat fiind de soţia sa, jupâneasa Rada şi de fiii lor, Hrizea, Radu, Jipa, Andronic, Neagoe şi Badea, pentru sfârşirea lucrărilor dându-se bani şi din vistieria domnitorului Antonie-Vodă din Popeşti.
În sec.al XVIII-lea, Mănăstirea Barbu a devenit metoc al Mănăstirii Văcăreşti, închinată Sfântului Mormânt de la Ierusalim. După secularizarea din vremea lui Cuza, mănăstirea de călugări a fost desfiinţată, aşezământul monahal fiind reîntemeiat în anul 1871, dar ca mănăstire de maici, fiind aduse aici călugăriţe de la Schitul Sfântul Gheorghe de lângă Bozioru, căzut în ruinare. Biserica a fost reparată între anii 1894-1895, prin strădaniile stareţei Glafira Georgescu şi ale părintelui Visarion Ioan Hagiu de la Schitul Nifon. Cu acea ocazie a fost înlocuită pictura, retârnosirea lăcaşului făcându-se în anul 1896.
În anul 1931, cu sprijinul Comisiei Monumentelor Istorice şi al comunităţii locale, Biserica a fost refăcută, îndeosebi prin stăruinţele stareţei Xenia Dumitru şi a protosinghelului Ioasaf Grigorescu de la Mănăstirea Ciolanu. Tot atunci s-a refăcut pictura, de către Nicolae Şolescu din Buzău. În urma decretului de tristă amintire din anul 1959, autorităţile comuniste au desfiinţat mănăstirea, refăcută după anul 1989. Ultimele restaurări la biserică s-au făcut între anii 1981-1994.
Ansamblul Mănăstirii Barbu cuprinde biserica, paraclisul (de dată recentă), clopotniţa, stăreţia, corpurile de chilii şi o serie de anexe. Biserica are hramurile Sfinţii Voievozi Mihai şi Gavril şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi a avut iniţial un plan de navă, modificat la sfârşitul sec.al XIX-lea în planul triconc de astăzi, prin adăugarea absidelor naosului; tot atunci s-a adăugat şi pridvorul. Trei turle de tablă încununează biserica, dându-i aspectul pe care îl au, în general, bisericile din ţinutul Buzăului, cu două turle mai înguste deasupra pronaosului şi o turlă mai mare, deasupra naosului. Pridvorul este realizat în stil neoclasic şi este susţinut prin doi stâlpi circulari. La sud de încăperea altarului a fost lipită încăperea veşmintelor. În interior, pronaosul este separat de naos printr-o arcadă susţinută de doi stâlpi. Pictura interiorului este cea de la sfârşitul sec.al XIX-lea, refăcută în perioada interbelică; catapeteasma şi uşile împărăteşti sunt frumos sculptate în lemn şi vopsite cu bronz. La exterior, pe zidul sudic, în dreptul pronaosului, se păstrează încastrată pisania veche, pusă în anul 1669.

SCHITUL CETĂŢUIA (JUD.BUZĂU)

SCHITUL CETĂŢUIA (JUD.BUZĂU)


Pe culmea Cetăţuia, după care a şi primit numele şi care domină într-o parte aşezământul monahal de la Ciolanu, iar în alta Valea Buzăului, se află un mic, dar pitoresc schit buzoian. La Schitul Cetăţuia se poate ajunge de la Mănăstirea Ciolanu, de care şi este legat de la întemeierea sa, pe un drum care urcă prin pădure, cam o jumătate de oră, pornind din poiana taberei de sculptură zisă de la Măgura.
Schitul cuprinde în ansamblul său toată partea de sus a culmii Cetăţuia, în punctul cel mai înalt fiind aşezată biserica veche. Incinta schitului este marcată prin zid de piatră către sud şi prin gard în rest şi cuprinde biserica veche, biserica nouă (ridicată în ultimii ani), casa care adăposteşte chiliile măicuţelor, clopotniţa deschisă şi o altă construcţie recentă, ridicată în colţul de nord-vest al incintei.
Biserica veche, elementul principal de la Cetăţuia Buzăului, a fost ridicată între anii 1854-1862, cu hramul Schimbarea la Faţă, ctitor fiind protosinghelul Iosif de la Mănăstirea Ciolanu, ajutat de ucenicii săi, Eftimie ieromonah şi Isodor ieromonah, având şi sprijinul episcopului Filotei al Buzăului. Lăcaşul a fost zugrăvit în anul 1868, prin grija domnitorului Carol I. În anul 1898, biserica a fost reparată, fiind şi rezugrăvită, prin grija Smarandei şi a lui Ioan Pencovici din Bucureşti, pictura fiind realizată de către ieromonahul Eftimie Georgescu.
Ridicată din pietre mari de Măgura, biserica are plan de cruce, cu abside la naos în trei laturi şi o singură turlă, octogonală ca plan, încununând încăperea naosului. Dispune de cele trei încăperi clasice de cult, al căror iluminat natural este asigurat prin ferestre înguste şi înalte.Deasupra intrării este fixată pisania din anul 1898, săpată în piatră. Pictura interiorului se păstrează bine, remarcându-se tabloul domnitorului (în 1868, când s-a pictat prima dată biserica, apoi rege în 1898, când s-a repictat) Carol I al României.
Lângă colţul de sud-vest al bisericii se păstrează o cruce masivă, realizată din piatră de Măgura în anul 1849, pe ,,moşia Schitului Ciolanu”, de către Agaton Duhovnic. De asemenea, intrarea în incintă este mărginită de două cruci, care amintesc oştea monahală din anul 1905.

DOAMNA TUDORA, MAMA LUI MIHAI VITEAZUL

DOAMNA TUDORA,
MAMA LUI MIHAI VITEAZUL


Amintită şi ca Teodora Cantacuzino, mama eroului naţional al românilor s-a născut pe la anii 1530-1535, probabil în Epirul grecesc, atunci în Imperiul Otoman. Cronicarul Baltasar Walter, care a scris cunoscuta cronică despre Mihai Viteazul, o considera sora banului Iane Canatcuzino. În monumentala Istoria românilor, istoricul Constantin C.Giurescu afirmă că ea ,,era soră cu Iane Epirotul”, iar Nicolae Iorga scria că ,,aceasta ar fi o Teodora Canatacuzino, o patriciană din Bizanţul nou grecesc”. A trăit multă vreme în Oraşul de Floci, însemnat centru comercial al Ţării Româneşti la gura Ialomiţei şi acolo l-a născut, cel mai probabil, în anul 1558, pe ilustrul său fiu, viitorul domn Mihai, avut dintr-o legătură cu Pătraşcu cel Bun. Din anul 1593, odată cu urcarea fiului său pe tron, Doamna Tudora a trăit la curtea domnească. În octombrie 1599, odată cu intrarea lui Mihai-Vodă în Transilvania, Doamna Tudora s-a călugărit la Schitul Ostrov de pe Olt, primind numele de Maica Teofana. De acolo a intrat pentru odihnă şi rugăciune la Mănăstirea Cozia, unde avea să trăiască până la sfârşitul zilelor sale. La Cozia a primit în 1601 trista veste a asasinării iubitului său fiu, şi zice în testamentul său că:,,mă ajunse şi vestea de săvârlirea zilelor drag fiului mieu Mihai voevod”. În 1602 îşi primeşte rudele (nora-Doamna Stanca şi nepoţii-Nicolae-Pătraşcu Voievod şi Domniţa Florica) în mănăstirea şi dictează testamentul călugăraşului Gavriil Lotreanul. Închide ochii de bătrâneţe, în anul 1606, fiind înmormântată în biserica mare a Mănăstirii Cozia, în pronaos, alături de Mircea cel Bătrân. Piatra de mormânt, pusă de nepoata Florica (şi în numele lui Nicolae-Pătraşcu, atunci în pribegie în Imp.Habsburgic) glăsuieşte:,,Răposat-a roaba lui Dumnezeu călugăriţa Teofana, mama răposatului Mihai voevod. Şi fie-sa doamna Florica şi fiu-său Nicolae Vodă a nevoit şi a scris. În zilele lui Io Radu voevod, în anul 7104 (1606)”.

MĂNĂSTIREA BALAMUCI (JUD.ILFOV)

MĂNĂSTIREA BALAMUCI (JUD.ILFOV)


La limita judeţului Ilfov cu Ialomiţa, la cca.40 km nord-est de capitală şi la cca.7 km vest de Fierbinţi-Târg, un drum pietruit duce din satul Sitaru, com.Grădiştea, către nord, cale de 2 km, în pădurea unde se află un splendid aşezământ ridicat în sec.al XVII-lea şi refăcut în secolul următor. Cunoscută ca Mănăstirea Sfântul Nicolae Balamuci sau Mănăstirea Sitaru (după satul pe teritoriul căruia se află), mănăstirea a fost ridicată în anii 1626-1627 de către marele logofăt Papa Greceanu, străbunic matern al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Cea mai veche atestare a sa datează din 15 aprilie 1631, când domnitorul Leon Tomşa îi întărea ca metoc Mănăstirea Pârvuleşti. În anul 1656, mănăstirea a fost vizitată de Patriarhul Macarie al Antiohiei, însoţit de cronicarul Paul de Alep. În sec.al XVIII-lea, Mănăstirea Balamuci devenise metoc al Mănăstirii Sărindaru din Bucureşti, amândouă fiind închinate Mănăstirii Sfinţii Părinţi din Ianina. Intrată în ruinare, biserica a fost refăcută în forma de astăzi, în anii 1751-1752, de către jupan Gheorghe Greceanu şi Ieromonahul Antim, egumenul Sărindarului. Cu averile secularizate în anul 1864, a intrat în declin, în anii 1868-1872 adăpostind şi un penitenciar. În anul 1915 a fost părăsită, iar din 1928 a reînceput să fie locuită de călugări, devenind şi schit al Mănăstirii Căldăruşani, aflată la cca.5 km către vest, prin pădure. În anul 1944 a primit numeroşi călugări refugiaţi din Basarabia, de la Mănăstirea Noul Neamţ. Reparată în anii 1960-1962, prin grija Direcţiei Monumentelor Istorice, aşezământul a supravieţuit cu greu perioadei comuniste. După ce mai multe decenii fusese schit, a redevenit mănăstire în anul 1991, prin strădaniile stareţului Damian Bogdan, prin grija căruia s-au construit corpurile de chilii, turnul-clopotniţă, zidul de incintă, anexele gospodăreşti ş.a.
În mijlocul incintei se află biserica, splendid monument românesc de sec.XVIII, cu vădite influenţe brâncoveneşti târzii. Edificiul are un plan triconc, fiind încununat de două turle, deasupra pronaosului şi a naosului. Pridvorul deschis se remarcă prin stâlpii legaţi prin acolade, iar ancadramentele uşii şi ale ferestrelor sunt sculptate cu măiestrie. Deasupra intrării se păstrează pisania săpată în piatră în anul 1752. Atât pereţii pridvorului, cât şi ai celorlalte încăperi, păstrează frumoase picturi realizate la mijlocul sec.al XVIII-lea de către preoţii Dima şi Necşa din Braşov. Încăperea pronaosului, separată de naos tot prin coloane legate cu acolade, păstrează, în partea stângă, lespedea de mormânt a lui Fota spătar (1640), fiul ctitorului Papa Greceanu.