SCHITUL OSTROV (JUD.VÂLCEA)

SCHITUL OSTROV
(JUD. VÂLCEA)


Aşezat pe un ostrov al râului Olt, după care a şi primit numele, lângă oraşul Călimăneşti, schitul Ostrov a fost, după surse medievale, cea mai veche comunitate de călugăriţe, din cuprinsul Ţării Româneşti. Cea dintâi biserică exista în sec.al XIV-lea – al XV-lea, poate chiar din vremea lui Mircea cel Bătrân; oricum, apare menţionată într-o carte domnească din anul 1500, a voievodului Radu cel Mare. În anii 1521-1522, Neagoe Basarab şi soţia sa, Doamna Despina, au ctitorit biserica păstrată până astăzi, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Cândva după anul 1522, Doamna Despina s-a şi călugărit aici, luând numele de Maica Platonida. În anul 1599, tot la Ostrov s-a călugărit Doamna Tudora, mama lui Mihai Viteazul, luând numele de Maica Teofana. Biserica a fost pictată în interior între anii 1752 (altarul)- 1760 (restul încăperilor). A funcţionat ca aşezământ de călugăriţe până în anul 1890, recăpătând acest statut în urmă cu câţiva ani, după ce o vreme a fost aşezământ de monahi. Un incendiu a devastat în anul 1838 stăreţia şi chiliile, refacerea acestora, ca şi a bisericii, făcându-se în anii 1940, 1956-1957, 1962-1963, 1978-1980. Pictura a fost restaurată în anii 1987-1988 şi este în curs de restaurare şi în prezent.
Aşezământul de la Schitul Ostrov, la care se ajunge din centrul oraşului Călimăneşti, un pod de beton făcând legătura cu insula, în partea sudică a căreia se află schitul, cuprinde incinta de zid, turnul-clopotniţă, casele monahale, stăreţia şi biserica. Edificiul cel mai important şi cel mai vechi, biserica, are dimensiuni modeste, dar valoarea sa istorică şi artistică este nemăsurată. Clădirea prezintă un pridvor închis recent cu termopan, pentru protejarea splendidei picturi de pe zidul despărţitor de pronaos. În această din urmă încăpere se păstrează tablourile votive ale ctitorilor, Neagoe Basarab şi Doamna Despina. Tâmpla bisericii datează de la începuturile lăcaşului şi este realizată din lemn de tei (poate adus din Munţii Coziei) aurit, mai multe icoane dăruite pe la 1522 de ctitori aflându-se astăzi la Muzeul Naţional de Artă. O singură turlă, octogonală pe o bază pătrată, încununează biserica, deasupra naosului. Iluminatul natural este asigurat prin ferestre înguste şi înalte, cu ancadrament de piatră sculptată, câte una la fiecare încăpere, atât spre sud, cât şi spre nord, precum şi la altar, către est.

SCHITUL BRADU (JUD.VÂLCEA)

SCHITUL BRADU
(JUD.VÂLCEA)


Este aşezat în satul Gurguiata, din părţile Subcarpaţilor Vâlcei, la cca.7 km nord-vest de Băile Olăneşti. Din staţiune, plecând de la izvoarele centrale, o potecă urcă prin pădure, până la satul Tisa, iar de acolo se urmează drumul forestier, şerpuitor prin pădure şi peste fânaţe, până la satul tradiţional oltenesc Gurguiata, unde se află schitul.
Amintit într-un hrisov din 15 iulie 1737 ca schitul de sub Râpa Bradului, a avut la început o biserică de lemn. Potrivit pisaniei, biserica păstrată şi astăzi a fost ridicată din zid, în anii 1783-1784, de către ieromonahul Sava de la Iezer. În anul 1784 a fost zugrăvită, de către popa Dimitrie zograf. Nu a fost niciodată un mare aşezământ, fiind legat direct, ca metoc, de Episcopia Râmnicului sau de Mănăstirea Iezer. La începutul sec.al XIX-lea, lipsit de ajutoare şi neavând mari moşii, a intrat în ruinare. În anul 1864, schitul avea acoperişul prăbuşit, atât la biserică, cât şi la clopotniţă şi chilii. Sărăcit, la anul 1900 nu mai avea nici un călugăr. După multă vreme, în 1994 s-a stabilit aici un călugăr, iar din 1999 a devenit schit de maici.
Biserica este un monument de arhitectură religioasă tipic oltenească. Are un plan de navă, nu dispune de turlă şi are pridvor, ceea ce îi oferă mai degrabă aspectul unei case olteneşti din zonele de deal. Pridvorul are deasupra intrării tabloul hramului,Sfântul Ioan Botezătorul şi este susţinut de şase coloane circulare, dintre care două semiângropate. Pridvorul este pictat în interior şi păstrează pisania veche, deasupra intrării în pronaos. Interiorul este puţin iluminat natural, ferestrele fiind puţine şi mici. Pe zidul care desparte pronaosul de pridvor sunt pictaţi ctitorul schitului, ieromonahul Sava, un jupân Zanfir şi Gheorghie, logofăt al Episcopiei Râmnicului, pe zidul de nord, episcopul Filaret, iar pe cel de sud, Salomiia monahia, mama ieromonahului Sava şi Climent monah. Deşi pe alocuri ştearsă, pictura se prezintă ca o frumoasă lucrare artistică de sc.XVIII.
La exterior, biserica este zugrăvită în alb, remarcându-se ca elemente ornamentale brâul care înconjoară lăcaşul, la mijloc (urcând în dreptul pridvorului), precum şi cele două brâie din cărămizi zimţate, în ,,dinţi de ferăstrău”, care însoţesc brâul principal. Lăcaşul este acoperit cu şindrilă, care îi conferă aspectul tradiţional oltenesc.
La vest de biserică se află clopotniţa, ridicată în perioada următoare ctitoririi bisericii. Are un plan pătrat şi două etaje care adăpostesc foste chilii, precum şi încăperea clopotelor, acoperişul fiind de şindrilă. În apropiere au fost ridicate, în ultimii ani, case monahale.

SCHITUL CETĂŢUIA (JUD.BUZĂU)

SCHITUL CETĂŢUIA (JUD.BUZĂU)


Pe culmea Cetăţuia, după care a şi primit numele şi care domină într-o parte aşezământul monahal de la Ciolanu, iar în alta Valea Buzăului, se află un mic, dar pitoresc schit buzoian. La Schitul Cetăţuia se poate ajunge de la Mănăstirea Ciolanu, de care şi este legat de la întemeierea sa, pe un drum care urcă prin pădure, cam o jumătate de oră, pornind din poiana taberei de sculptură zisă de la Măgura.
Schitul cuprinde în ansamblul său toată partea de sus a culmii Cetăţuia, în punctul cel mai înalt fiind aşezată biserica veche. Incinta schitului este marcată prin zid de piatră către sud şi prin gard în rest şi cuprinde biserica veche, biserica nouă (ridicată în ultimii ani), casa care adăposteşte chiliile măicuţelor, clopotniţa deschisă şi o altă construcţie recentă, ridicată în colţul de nord-vest al incintei.
Biserica veche, elementul principal de la Cetăţuia Buzăului, a fost ridicată între anii 1854-1862, cu hramul Schimbarea la Faţă, ctitor fiind protosinghelul Iosif de la Mănăstirea Ciolanu, ajutat de ucenicii săi, Eftimie ieromonah şi Isodor ieromonah, având şi sprijinul episcopului Filotei al Buzăului. Lăcaşul a fost zugrăvit în anul 1868, prin grija domnitorului Carol I. În anul 1898, biserica a fost reparată, fiind şi rezugrăvită, prin grija Smarandei şi a lui Ioan Pencovici din Bucureşti, pictura fiind realizată de către ieromonahul Eftimie Georgescu.
Ridicată din pietre mari de Măgura, biserica are plan de cruce, cu abside la naos în trei laturi şi o singură turlă, octogonală ca plan, încununând încăperea naosului. Dispune de cele trei încăperi clasice de cult, al căror iluminat natural este asigurat prin ferestre înguste şi înalte.Deasupra intrării este fixată pisania din anul 1898, săpată în piatră. Pictura interiorului se păstrează bine, remarcându-se tabloul domnitorului (în 1868, când s-a pictat prima dată biserica, apoi rege în 1898, când s-a repictat) Carol I al României.
Lângă colţul de sud-vest al bisericii se păstrează o cruce masivă, realizată din piatră de Măgura în anul 1849, pe ,,moşia Schitului Ciolanu”, de către Agaton Duhovnic. De asemenea, intrarea în incintă este mărginită de două cruci, care amintesc oştea monahală din anul 1905.