Se afișează postările cu eticheta VÂLCEA. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta VÂLCEA. Afișați toate postările

luni, 1 martie 2010

MĂNĂSTIREA STÂNIŞOARA (JUD.VÂLCEA)




MĂNĂSTIREA STÂNIŞOARA
(JUD.VÂLCEA)


Unul dintre cele mai izolate aşezăminte monahale din România se găseşte la poalele versantului sudic al Muntelui Cozia, într-o poiană dominată de vârful zis Colţii lui Damaschin. Se ajunge acolo fie urcând de la Mănăstirea Turnu, cale de vreo două ore, prin pădurile de munte, fie pe Valea Păuşa, din satul cu acelaşi nume, din dreptul Căciulatei, urcând vreo oră şi jumătate, pe un drum forestier.
După tradiţie, un mic schit a fost întemeiat acolo pe la 1671, de către călugării Meletie şi Neofit, veniţi de la Cozia în căutare de pustnicie. Schitul, căruia i s-a zis Nucet, după vechiul nume al Coziei, avea să fie înzestrat în anul 1747 cu o biserică de zid, ridicată de vel clucerul de arie Gheorghe, împreună cu Pătru din Piteşti. Cu ocazia unei lupte între turci şi austrieci în împrejurimile Coziei, în 1788, primii dintre năvălitori au ajuns la schit, pe care l-au ars împreună cu puţinele chilii. În anii care au urmat, ciobanii şi-au făcut o mică stână între ruinele vechiului schit, de unde locului i s-a zis Stânişoara. În anul 1807, s-au aşezat aici doi monahi veniţi de la Sfântul Munte Athos, sârbul Sava şi românul Teodosie. Ei s-au apucat să ridice biserică nouă, sfârşită însă abia în anul 1850. Mărindu-se comunitatea monahală, la anul 1904, călugării de la Stânişoara, împreună cu vrednicul arhimandrit Nicandru Manu, au ridicat o nouă biserică, mai mare, târnosită în anul 1909, când s-a ridicat şi frumosul corp de chilii de la nord de biserică, în stil tradiţional românesc, aşezat chiar sub peretele muntelui. Între anii 1936-1940, în locul unor chilii arse la anul 1917, a fost ridicat paraclisul (biserica mică), prin stăruinţele protosinghelului Ilarion Dumitrache, cu tot soborul. Pictura interiorului bisericii mari a fost zugrăvită la anul 1948, de către vestitul pictor bisericesc Dimitrie Belizarie. Aşezământul de la Stânişoara a fost de la întemeiere până la anul 1864 metoc al Coziei, devenind apoi mănăstire de sine stătătoare.
Ansamblul Mănăstirii Stânişoara cuprinde biserica mare, paraclisul, casele mănăstireşti, cuhnia şi turnul-clopotniţă. Biserica mare, cu hramul SfântulMare Mucenic Gheorghe, este o construcţie impresionantă, realizată din blocuri de piatră, cu un aspect general gri, care întăreşte senzaţia de masivitate. Un pridvor neoclasic asigură intrarea în biserică, a cărei încununare este făcută printr-o turlă mare, octogonală pe o bază pătrată, deasupra naosului, în vreme ce două mici turle oarbe, circulare, încununează marginea vestică a pronaosului. Pictura interiorului se păstrează bine, remarcându-se şi frumoasa tâmplă sculptată în lemn, precum şi vitraliile ferestrelor.

sâmbătă, 27 februarie 2010

SCHITUL OSTROV (JUD.VÂLCEA)


SCHITUL OSTROV
(JUD. VÂLCEA)


Aşezat pe un ostrov al râului Olt, după care a şi primit numele, lângă oraşul Călimăneşti, schitul Ostrov a fost, după surse medievale, cea mai veche comunitate de călugăriţe, din cuprinsul Ţării Româneşti. Cea dintâi biserică exista în sec.al XIV-lea – al XV-lea, poate chiar din vremea lui Mircea cel Bătrân; oricum, apare menţionată într-o carte domnească din anul 1500, a voievodului Radu cel Mare. În anii 1521-1522, Neagoe Basarab şi soţia sa, Doamna Despina, au ctitorit biserica păstrată până astăzi, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Cândva după anul 1522, Doamna Despina s-a şi călugărit aici, luând numele de Maica Platonida. În anul 1599, tot la Ostrov s-a călugărit Doamna Tudora, mama lui Mihai Viteazul, luând numele de Maica Teofana. Biserica a fost pictată în interior între anii 1752 (altarul)- 1760 (restul încăperilor). A funcţionat ca aşezământ de călugăriţe până în anul 1890, recăpătând acest statut în urmă cu câţiva ani, după ce o vreme a fost aşezământ de monahi. Un incendiu a devastat în anul 1838 stăreţia şi chiliile, refacerea acestora, ca şi a bisericii, făcându-se în anii 1940, 1956-1957, 1962-1963, 1978-1980. Pictura a fost restaurată în anii 1987-1988 şi este în curs de restaurare şi în prezent.
Aşezământul de la Schitul Ostrov, la care se ajunge din centrul oraşului Călimăneşti, un pod de beton făcând legătura cu insula, în partea sudică a căreia se află schitul, cuprinde incinta de zid, turnul-clopotniţă, casele monahale, stăreţia şi biserica. Edificiul cel mai important şi cel mai vechi, biserica, are dimensiuni modeste, dar valoarea sa istorică şi artistică este nemăsurată. Clădirea prezintă un pridvor închis recent cu termopan, pentru protejarea splendidei picturi de pe zidul despărţitor de pronaos. În această din urmă încăpere se păstrează tablourile votive ale ctitorilor, Neagoe Basarab şi Doamna Despina. Tâmpla bisericii datează de la începuturile lăcaşului şi este realizată din lemn de tei (poate adus din Munţii Coziei) aurit, mai multe icoane dăruite pe la 1522 de ctitori aflându-se astăzi la Muzeul Naţional de Artă. O singură turlă, octogonală pe o bază pătrată, încununează biserica, deasupra naosului. Iluminatul natural este asigurat prin ferestre înguste şi înalte, cu ancadrament de piatră sculptată, câte una la fiecare încăpere, atât spre sud, cât şi spre nord, precum şi la altar, către est.

joi, 25 februarie 2010

SCHITUL BRADU (JUD.VÂLCEA)


SCHITUL BRADU
(JUD.VÂLCEA)


Este aşezat în satul Gurguiata, din părţile Subcarpaţilor Vâlcei, la cca.7 km nord-vest de Băile Olăneşti. Din staţiune, plecând de la izvoarele centrale, o potecă urcă prin pădure, până la satul Tisa, iar de acolo se urmează drumul forestier, şerpuitor prin pădure şi peste fânaţe, până la satul tradiţional oltenesc Gurguiata, unde se află schitul.
Amintit într-un hrisov din 15 iulie 1737 ca schitul de sub Râpa Bradului, a avut la început o biserică de lemn. Potrivit pisaniei, biserica păstrată şi astăzi a fost ridicată din zid, în anii 1783-1784, de către ieromonahul Sava de la Iezer. În anul 1784 a fost zugrăvită, de către popa Dimitrie zograf. Nu a fost niciodată un mare aşezământ, fiind legat direct, ca metoc, de Episcopia Râmnicului sau de Mănăstirea Iezer. La începutul sec.al XIX-lea, lipsit de ajutoare şi neavând mari moşii, a intrat în ruinare. În anul 1864, schitul avea acoperişul prăbuşit, atât la biserică, cât şi la clopotniţă şi chilii. Sărăcit, la anul 1900 nu mai avea nici un călugăr. După multă vreme, în 1994 s-a stabilit aici un călugăr, iar din 1999 a devenit schit de maici.
Biserica este un monument de arhitectură religioasă tipic oltenească. Are un plan de navă, nu dispune de turlă şi are pridvor, ceea ce îi oferă mai degrabă aspectul unei case olteneşti din zonele de deal. Pridvorul are deasupra intrării tabloul hramului,Sfântul Ioan Botezătorul şi este susţinut de şase coloane circulare, dintre care două semiângropate. Pridvorul este pictat în interior şi păstrează pisania veche, deasupra intrării în pronaos. Interiorul este puţin iluminat natural, ferestrele fiind puţine şi mici. Pe zidul care desparte pronaosul de pridvor sunt pictaţi ctitorul schitului, ieromonahul Sava, un jupân Zanfir şi Gheorghie, logofăt al Episcopiei Râmnicului, pe zidul de nord, episcopul Filaret, iar pe cel de sud, Salomiia monahia, mama ieromonahului Sava şi Climent monah. Deşi pe alocuri ştearsă, pictura se prezintă ca o frumoasă lucrare artistică de sc.XVIII.
La exterior, biserica este zugrăvită în alb, remarcându-se ca elemente ornamentale brâul care înconjoară lăcaşul, la mijloc (urcând în dreptul pridvorului), precum şi cele două brâie din cărămizi zimţate, în ,,dinţi de ferăstrău”, care însoţesc brâul principal. Lăcaşul este acoperit cu şindrilă, care îi conferă aspectul tradiţional oltenesc.
La vest de biserică se află clopotniţa, ridicată în perioada următoare ctitoririi bisericii. Are un plan pătrat şi două etaje care adăpostesc foste chilii, precum şi încăperea clopotelor, acoperişul fiind de şindrilă. În apropiere au fost ridicate, în ultimii ani, case monahale.

marți, 16 februarie 2010

MĂNĂSTIREA SĂRĂCINEŞTI (JUD.VÂLCEA)


MĂNĂSTIREA SĂRĂCINEŞTI
(JUD.VÂLCEA)



Pe drumul de la Râmnicul Vâlcii spre Băile Olăneşti, în mijlocul satului Valea Cheia (fost Sărăcineşti), pe stânga, se află un frumos aşezământ monahal aparţinând vremurilor lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Mănăstirea Sărăcineşti a fost ridicată pe moşia boierilor Sărăcinescu, după care i s-a dat numele, care au dăruit moşia lor, pentru întemeierea unui aşezământ de felul celor cu care minunatul ţinut al Vâlcei era şi este împodobit.
Biserica mănăstirii a fost ridicată, potrivit pisaniei, în anul 1688, la sfârşitul domniei lui Şerban Cantacuzino, de către Ştefan, episcopul Râmnicului, ispravnic fiind ieromonahul Zosima. A fost pictată în 1718, prin strădaniile episcopului Damaschin al Râmnicului, zugravi fiind Teodosie, Gheorghe şi Preda, care lucraseră la mai multe biserici şi mănăstiri brâncoveneşti. La sfârşitul sec.al XVII-lea şi în cursul secolului următor au fost ridicate turnul-clopotniţă, zidurile de incintă, casele mănăstireşti şi anexele gospodăreşti. Mai multă vreme mănăstire de călugări, în 1860 a devenit chinovie de călugăriţe, apoi din nou de călugări, până în anul 1873. De la cel din urmă an şi până în 1913, a fost biserică de mir, servind credincioşilor din satul Sărăcineşti. În 1913 a redevenit mănăstire de maici, până la desfiinţarea sa abuzivă, în 1960, de către autorităţile comuniste, care au înfiinţat acolo un cămin de bătrâni. În ultimii ani, după strămutarea acestuia, mănăstirea a fost reînfiinţată, necesitând însă grabnice lucrări de restaurare şi de constituire a comunităţii monahale.
Biserica Adormirea Maicii Domnului se află chiar în mijlocul incintei şi se prezintă ca un splendid monument românesc de secol XVII, fiind ridicată, potrivit tradiţiei, în locul unei biserici mai vechi. Are pridvor cu opt stâlpi (dintre care doi semiîngropaţi), pronaos, naos şi altar, planul său fiind trilobat. O singură turlă, măreaţă, octogonală ca plan şi având o bază pătrată, încununează naosul. Deasupra intrării în pridvor se află zugrăvit tabloul hramului; în pridvor, în partea stângă, se află mormântul episcopului Ştefan al Râmnicului (1693), iar deasupra intrării în pronaos se află pisania sculptată în piatră, la anul 1688. Pridvorul şi restul încăperilor păstrează splendide picturi brâncoveneşti, care necesită însă restaurării, ca urmare a trecerii secolelor. În pronaos, pe zidul care desparte această încăpere de pridvor, precum şi pe cel sudic, sunt înfăţişaţi ctitorii, respectiv episcopii Ştefan şi Damaschin, ţinând biserica în mâini, vel comisul Tănăsie Sărăcinescu, jupâneasa Ilina şi fiul Mareş, vel clucerul Tănăsie Păuşescu, jupâneasa Aspra Păuşescu (fostă Sărăcinescu) şi fiica Stanca etc.
Exteriorul lăcaşului este zugrăvit în alb, remarcându-se, la nivelul superior al zidurilor, un rând de ocniţe oarbe, intersectate.
Către sud se află turnul-clopotniţă, iar pe laturile de nord, vest şi est, casele mănăstireşti, ridicate în stil românesc, cu cerdac şi pivniţe înalte.