SCHITUL OSTROV
(JUD. VÂLCEA)
Aşezat pe un ostrov al râului Olt, după care a şi primit numele, lângă oraşul Călimăneşti, schitul Ostrov a fost, după surse medievale, cea mai veche comunitate de călugăriţe, din cuprinsul Ţării Româneşti. Cea dintâi biserică exista în sec.al XIV-lea – al XV-lea, poate chiar din vremea lui Mircea cel Bătrân; oricum, apare menţionată într-o carte domnească din anul 1500, a voievodului Radu cel Mare. În anii 1521-1522, Neagoe Basarab şi soţia sa, Doamna Despina, au ctitorit biserica păstrată până astăzi, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Cândva după anul 1522, Doamna Despina s-a şi călugărit aici, luând numele de Maica Platonida. În anul 1599, tot la Ostrov s-a călugărit Doamna Tudora, mama lui Mihai Viteazul, luând numele de Maica Teofana. Biserica a fost pictată în interior între anii 1752 (altarul)- 1760 (restul încăperilor). A funcţionat ca aşezământ de călugăriţe până în anul 1890, recăpătând acest statut în urmă cu câţiva ani, după ce o vreme a fost aşezământ de monahi. Un incendiu a devastat în anul 1838 stăreţia şi chiliile, refacerea acestora, ca şi a bisericii, făcându-se în anii 1940, 1956-1957, 1962-1963, 1978-1980. Pictura a fost restaurată în anii 1987-1988 şi este în curs de restaurare şi în prezent.
Aşezământul de la Schitul Ostrov, la care se ajunge din centrul oraşului Călimăneşti, un pod de beton făcând legătura cu insula, în partea sudică a căreia se află schitul, cuprinde incinta de zid, turnul-clopotniţă, casele monahale, stăreţia şi biserica. Edificiul cel mai important şi cel mai vechi, biserica, are dimensiuni modeste, dar valoarea sa istorică şi artistică este nemăsurată. Clădirea prezintă un pridvor închis recent cu termopan, pentru protejarea splendidei picturi de pe zidul despărţitor de pronaos. În această din urmă încăpere se păstrează tablourile votive ale ctitorilor, Neagoe Basarab şi Doamna Despina. Tâmpla bisericii datează de la începuturile lăcaşului şi este realizată din lemn de tei (poate adus din Munţii Coziei) aurit, mai multe icoane dăruite pe la 1522 de ctitori aflându-se astăzi la Muzeul Naţional de Artă. O singură turlă, octogonală pe o bază pătrată, încununează biserica, deasupra naosului. Iluminatul natural este asigurat prin ferestre înguste şi înalte, cu ancadrament de piatră sculptată, câte una la fiecare încăpere, atât spre sud, cât şi spre nord, precum şi la altar, către est.
MĂNĂSTIREA ARGEŞULUI
ŞI
URMELE MEŞTERULUI MANOLE
Binecunoscuta legendă a Mănăstirii Argeşului îl pomeneşte drept ctitor, după cum se ştie, pe un Negru-Vodă, iar drept ,,meşter” (arhitect) pe un Manole, a cărui soţie era Ana. Adevăratul ctitor e cunoscut. Pornind întâi de la pisaniile săpate în piatră la anul 1517 şi fixate lângă intrarea în biserica mănăstirii şi continuând cu numeroase hrisoave şi cronici, numele lui Neagoe Basarab este cel legat de ridicarea minunatei creaţii arhitecturale de la Curtea de Argeş. În ceea ce-l priveşte pe arhitectul medieval al construcţiei, numele acestuia rămâne necunoscut, chiar dacă legendarul Manole a fost identificat ba cu un Manoli din Niaesia (Asia Mică), ba cu un Manea, pomenit însă drept meşter abia la începutul sec.al XVIII-lea, la Horezu, de unde poate a fost trecut în legenda mănăstirii. În mentalul colectiv, plecând de la amintita legendă, numele lui Manole şi cel al sacrificatei sale soţii Ana este legat de un loc din peretele mănăstirii, unde Ana ar fi fost sacrificată ritual (zidită), iar al lui Manole şi de o fântână apărută acolo unde el s-ar fi prăbuşit, încercând să scape de pe acoperişul edificiului religios.
Dau aici, descifrând ca epigraf numeroase alte inscripţii din ţară şi fără dorinţa de a demitiza, inscripţia pictată pe peretele sudic exterior al bisericii Adormirea Maicii Domnului, în locul zis al zidirii Anei. Literele pictate cu vopsea roşie, în română şi slavonă menţionează:,,Stan zug[rav] i brat ego, Iacov zug[rav] sin popei Radul ot Răşinari. M[e]seţ[a] sep[tembrie] a d[ni] leat 7270. Pământ şi cenuşe…”, adică ,,Stan zugrav şi fratele lui, Iacov zugrav, fiii popei Radul din Răşinari. Luna septembrie 1 zile, anul 1761. Pământ şi cenuşe…”. Aşadar nici o legătură cu legenda, cei amintiţi fiind doi zugravi (pictori) transilvăneni, care au lucrat la pictura mănăstirii, în a doua jumătate a sec.al XVIII-lea. În ceea ce priveşte fântâna lui Manole, este de fapt o cişmea în frumosul stil al arhitecturii populare, ridicată în micul parc de peste drum de mănăstire. Inscripţia în româna veche, cu litere slavone, dă versuri şi numele celor ce au trudit pe la anii 1800-1805 pentru ridicarea cişmelei, anume episcopul Iosif al Argeşului şi egumenul Meletie al Mănăstirii Argeş.
Altfel, legenda rămâne frumoasă, iar minunata Mănăstire a Argeşului, poate cea mai strălucitoare ctitorie religioasă de pe pământul românesc.
