MĂNĂSTIREA CÂRNU (JUDEŢUL BUZĂU)

ASUPRA ÎNCEPUTURILOR MĂNĂSTIRII CÂRNU

Prof.Dr. ŞTEFAN GRIGORESCU


Mănăstirea Cârnu, cel mai vechi aşezământ monahal de pe meleagurile buzoiene, este aşezată pe cursul superior al râului Buzău, în zona Subcarpaţilor. Faţă de municipiul reşedinţă de judeţ, mănăstirea se află la 60 km vest, dintre aşezările mai importante apropiate fiind de amintit Cislăul, sat aflat la 6 km spre sud şi Pătârlagele, oraş aflat la 10 km spre nord-vest (în linie dreaptă) şi la 11 km pe drumul rutier, prin satul Măguricea.
Aşezământul monahal se află pe Muncelul (Dealul) Cârnu, pe teritoriul satului Tega, comuna Pănătău. Satele cele mai apropiate sunt Muscel (sau Muscel-Ţigani), spre nord-est, Măguricea, spre nord-vest, Tega, spre vest, Râpile, spre sud-vest şi Ruşavăţ, spre sud-est. Dincolo de râul Buzău, în dreptul Cârnului, se întinde Cislăul, cel mai mare şi mai vechi sat din acele părţi.
Mănăstirea se află pe un versant al muncelului amintit, la poalele pădurii de foioase şi priveşte către Valea Buzăului. Până în perioada interbelică, aşezământul se afla într-o poiană înconjurată de tei; astăzi, pădurile de foioase se întind în imediata vecinătate nordică şi mai spre est, către vest şi sud întinzându-se fâneţele.
Numele de Cârnu s-a dat mănăstirii după muncelul pe care a fost ridicată, aşa cum Mănăstirea Ciolanu îşi are numele după Dealul Ciolanu1.La rândul său, muncelul îşi are numele după cuvântul ,,cârn”, adică ceva cu vârful în sus2; în româna veche, ,,a cârni” avea sensul de a îndrepta în altă direcţie, a întoarce, a strâmba din nas, a ciunti3.Numele de Cârnu, pe care la mijlocul sec.al XVI-lea l-a primit mănăstirea, îl avea şi o vale din apropiere, după cum menţionează un hrisov din 1633, amintind un altul şi mai timpuriu4.Dealtfel, în perioada medievală, numele de Cârnul sau Cărnul îl aveau oameni5, sate6, drumuri7 şi părţi de munte8, adică nu era deloc un nume rar. Doar că singur aşezământul monahal din părţile muntoase ale Buzăului l-a purtat şi îl poartă.
De multă vreme se apreciază, pe bună dreptate, că zona munţilor Buzăului, prin schiturile rupestre din părţile Boziorului şi Colţilor, a constituit un adevărat ,,Munte Athos” pentru spaţiul carpato-dunărean, un loc al începuturilor monahismului românesc. Prin urmare, tradiţia vieţii călugăreşti având multe secole în urmă, apare firesc ca şi în epoca medievală, în vremurile unor dreptcredincioşi voievozi şi boieri, să fie întemeiate schituri şi mănăstiri, de o parte şi de alta a apei Buzăului.
În părţile Cârnului, în stânga văii Buzăului, între Sibiciu şi Pârscov, un hrisov al voievodului Neagoe Basarab, dat în Olteniţa la 13 aprilie 1515 (,,7023”), aminteşte ,,Mănăstirea lui Radul postelnicul”.Menţiunea, făcută în legătură cu întărirea de către domn a unor ocine dăruite unor moşneni buzoieni, pentru slujbe aduse domniei, constituie cea mai veche atestare a satelor Pârscovul şi Pănătăul, precum şi a unor moşii întinse la est până la Pârscov, la vest până la Sibiciu, la nord până la Pănătău şi Târcov, iar la sud până la apa Buzăului9. Demnă de reţinut este acea mănăstire a lui Radul postelnic amintită în cartea domnească, aşezământ care poate să fie unul precursor Mănăstirii Cârnu10.Hrisovul nu lasă să se înţeleagă că ar fi fost vorba doar de un topic; oricum, dacă ,,Mănăstirea lui Radul postelnic” ar fi fost atunci doar un punct de hotărnicie, ea amintea clar de un aşezământ monahal. După hrisov, nu se poate şti cine a fost acel Radul postelnic care făcuse o mănăstire acolo şi care stăpânise satele şi ocinele dintre Pârscov şi Pănătău, după cum nu sunt ştiute nici împrejurările în care stăpânirile sale ajunseseră în proprietatea domniei, care le dăruise moşnenilor11.Hrisoavele din jurul anului 1500 atestă doi mari postelnici cu numele de Radul, dintre care unul din neamul marilor boieri din Mărginenii Prahovei12,iar celălalt din neamul marilor boieri Craioveşti13.
Cele mai vechi hrisoave care fac referire la ctitorii Mănăstirii Cârnu datează de la mijlocul sec.al XVII-lea, fiind aşadar mai târzii cu un secol decât perioada considerată a ctitoririi lăcaşului. În lipsa pisaniilor vechi şi a pomelnicului originar, acestea rămân izvoarele esenţiale, care nici ele nu dau precis anul sau anii ridicării mănăstirii. Primul care a scris despre Mănăstirea Cârnu, Bazil Iorgulescu, în cunoscutul Dicţionar geografic al judeţului Buzău, făcea menţiunea, citând pisania pusă în 1822, cea veche fiind dispărută (ca şi următoarele, dealtfel), că schitul Cârnu fusese ctitorit în anul 1536, de către voievodul Mircea Ciobanul şi Doamna Chiajna şi că fusese reparat în anul 164314. Preluând informaţiile lui B.Iorgulescu, alte surse de la sfârşitul sec.al XIX-lea şi de la începutul celui următor au consemnat şi ele anul 1536 ca fiind al ctitoririi Cârnului15.Cu siguranţă că o pisanie a fost pusă bisericii în sec.al XVI-lea, atunci când a fost ridicată; dispărută la un moment dat, aceasta a fost înlocuită, probabil cu ocazia refacerilor din vremea lui Matei Basarab, în 1643 sau în a doua jumătate a sec.al XVIII-lea, în perioada de înflorirea a aşezământului, cu aşezarea lui Paisie Velicicovschi acolo. Această a doua pisanie trebuie să fi fost cea care a dat corect numele ctitorilor domneşti, dar nu şi anul exact. Pisania din anul următor ,,zaverei” lui Tudor Vladimirescu, rămasă cea mai veche sursă epigrafică văzută de Iorgulescu, a fost dată ca atare. Tot el preciza că pomelnicul (cu siguranţă şi el refăcut în 1822, astăzi şters) menţiona drept ctitori pe Mircea Ciobanul, Doamna Chiajna, Lepădatu, Lupu şi Maria. Mai târziu, în studiul său despre Cârnu, preotul Horia Constantinescu considera anii 1559-1569 (zece ani!) ca fiind perioada ridicării bisericii, ctitori fiind Doamna Chiajna şi fiul său, Petru cel Tânăr16.Cele mai vechi cărţi domneşti care amintesc Mănăstirea Cârnu nu menţionează însă decât numele Doamnei Chiajna, urmat de cel al boierilor Lupu logofăt şi Maria, cu fiul lor, Gheorghe spătar.
Socotit în unele surse ctitor, Mircea Ciobanul a fost domn al Ţării Româneşti în două rânduri, între anii 1545-1554 şi 1558-1559. Fiu al lui Radu cel Mare, a fost numit ,,Ciobanul”, pentru că înainte de a ajunge domn, se ocupase cu negustoria de oi, având el însuşi numeroase turme. Cronica ţării îl consemnează ca domn sângeros, amintind îndeosebi marele măcel al boierilor pribegi, întorşi în ţară după ce fuseseră amăgiţi de jurămintele împăciuitoare ale domnului. Împreună cu boierii au fost ucişi, spune cronica, amândoi episcopii din Ţara Românească (ai Râmnicului şi Buzăului), precum şi toţi egumenii, ,,cu mulţime de călugări”17.Aşezat de către cronicari şi istorici, în rândul domnilor răi, Mircea Ciobanul rămâne controversat în ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de biserică. Pe de o parte, e singurul voievod în legătură cu care cronica consemnează ucideri de arhierei, egumeni şi călugări, caz în care a lovit în însăşi organizarea bisericească a Ţării Româneşti. Pe de altă parte, a ctitorit împreună cu Doamna Chiajna, biserica Sfântul Anton a Curţii domneşti din Bucureşti (unde a fost înmormântat), Schitul Iezer din judeţul Vâlcea şi (probabil Mănăstirea Cârnu), reparând şi însemnata mănăstire a Snagovului, unde a început şi rezugrăvirea interiorului. De asemenea, a făcut mai multe donaţii şi întăriri către mănăstiri; între altele, a dăruit Mănăstirii Dohiariu de la Muntele Athos, alături de Doamna Chiajna, un Tetraevangheliar ferecat în aur şi argint. Marele istoric Constantin C.Giurescu precizează că ,,în timpul său, sunt amintite în documente mănăstirile Tisău şi Cârnu, prin părţile Buzăului”, fără să-l socotească neapărat ctitor acolo18.
Doamna Chiajna, cunoscută mai degrabă prin opera literară a lui Alexandru Odobescu19,a fost soţia lui Mircea Ciobanul şi fiica lui Petru Rareş, voievodul Moldovei, aşadar nepoată a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Născută pe la anul 1525, s-a căsătorit cu voievodul Mircea Ciobanul în anul 1546, având împreună mai mulţi copii. Menţionată în cronici şi hrisoave ca ,,Mirceoaia”, cu sensul de soţia lui Mircea Vodă Ciobanul, Doamna Chiajna a jucat rolul primordial în istoria Ţării Româneşti, între anii 1559-1568, adică în cei nouă ani de domnie ai fiului său, Petru cel Tânăr20.A fost caracterizată drept ,,o femeie energică, de mare voinţă, aprigă faţă de duşmani, cultă”21, fiind pentru români ceea ce în epocă a fost Caterina de Medicis pentru francezi.
După ctitorii domneşti Mircea şi Chiajna, vechiul pomelnic menţiona pe Lepădat, Lupu şi Maria. Lepădat trebuie să fi fost vreun boier buzoian, socotit ctitor ca unul care pe moşia lui îngăduise ridicare ctitoriei domneşti, sau poate ca principalul sprijinitor (sau ispravnic) al ridicării mănăstirii, după doamna ţării. Cu Lupu şi Maria, la care s-a alăturat fiul lor, Gheorghe spătar, se poate vorbi despre înnoirea lăcaşului şi deci despre alţi ctitori ai aşezământului, de astă-dată mari boieri ai Ţării Româneşti. Amintit în cărţi domneşti şi în pomelnicul dispărut al Mănăstirii Cârnu, Lupu din Alexeni şi Măgureni, boier ialomiţean de origine, numit aşa după moşii ale sale de acolo22, era menţionat prima dată într-un hrisov din anul 1590, ca logofăt din Alexeni; la 25 aprilie 1593 era atestat ca ,,grămatic”, iar în anul 1605 era vistiernic. Devenit mare boier, a ocupat dregătorii însemnate în Sfatul domnesc, în timpul voievozilor Radu-Şerban şi Radu-Mihnea. În anii 1608-1610 şi 1611, a fost mare logofăt în domnia lui Radu-Şerban, în divanul căruia apare, de regulă, al treilea, semn cert al însemnătăţii sale23.Din nou mare logofăt în anul 1614, în timpul voievodului Radu-Mihnea, a murit pe la anii 1615-1616, după care nu mai apare în hrisoave. A fost căsătorit cu jupâneasa Maria şi a avut doi copii: Gheorghe şi Maria (fiică vitregă).
Fiul său, Gheorghe din Alexeni şi Măgureni, amintit şi el în unele hrisoave, era spătar în timpul voievodului Radu-Şerban (1602-1611), iar din anul 1618 a devenit mare comis. Credincios voievodului Matei Basarab, a luptat alături de acesta în bătălia de la Plumbuita (1632), devenind apoi mare logofăt, ca şi tatăl său, între anii 1632-1634. A fost căsătorit cu jupâneasa Neacşa, fiica marelui postelnic Iane din Boleasca sau Băleasca (judeţul Ilfov). Marele logofăt Gheorghe a murit în anul 1634, fără să aibă copii, toate moşiile sale fiind moştenite de văduva sa, jupâneasa Neacşa, care s-a recăsătorit, probabil în 1635, cu Ghiorma, mai târziu mare ban al Olteniei24.
Stăpânitor al mai multor moşii în judeţul Ialomiţa, marele logofăt Lupu a devenit proprietar şi în judeţul Buzău, după obişnuinţa de atunci a marilor boieri de a-şi extinde domeniile funciare. Lupu din Alexeni şi Măgureni nu a cumpărat însă moşia pe care se afla Mănăstirea Cârnu de la Doamna Chiajna, aşa cum s-a afirmat25.În 1568, când ,,Mirceoaia” părăsise Ţara Românească, viitorul mare logofăt Lupu era doar un copil, care nicicum nu putea cumpăra o moşie cu un lăcaş domnesc aşezat acolo. Pe de altă parte, un hrisov din vremea voievodului Matei Basarab arată cum ajunseseră marele logofăt Lupu şi fiul său, Gheorghe, în stăpânirea moşiei Tega, pe care se afla şi mănăstirea26.După anul 1600, moşia pe care se afla mănăstirea era în stăpânirea boierilor din Cislău, rudele Doamnei Neaga, soţia fostului voievod Mihnea Turcitul27. Aşa cum arată o carte domnească din anul 1633, în vremea lui Radu-Şerban voievod, adică între anii 1602-1611, Lupul logofăt şi fiul său, Gheorghe spătar, cumpăraseră moşie la Tega, de la Preda spătarul şi de la fiul său, Dragomir vătaful din Cislău. Hotarele moşiei erau de la râul Buzău la izvoarele Tegăi, până în vârful Ulmetului, apoi în jos, pe Valea Cârnului, până la apa Buzăului28.Deşi nu menţionează explicit, este sigur că odată cu moşia a fost cumpărată şi biserica aşezată acolo, cu cele câteva chilii de lângă ea. Deşi domnească, ctitoria de la Cârnu fusese înstrăinată odată cu moşia şi nu separat. Mai mult, ea nu putea avea un statut de extrateritorialitate, fiind construită pe moşia care aparţinea unor localnici, moşneni, apoi boieri de pe Valea Buzăului, îndreptăţiţi să o vândă cu moşia, mai ales că nu o mai puteau întreţine. Hrisovul lui Matei Basarab, dat între 15 martie-31 august leatul 7141 (1633) întărea Mănăstirii Cârnul ocina de la Tega, precizând că ,,după aceia, când au fost în zilele lui Şărban voevod, iar jupan Lupul logofăt şi feciorul lui, Gheorghie spătar, ei au dat şi au miluit cu această ocină ce iaste zisă mai sus, din Tega, pentru sufletul lui şi pentru sufletele părinţilor lui, pe sfânta mănăstire ce să cheamă Cârnul”29.
După moartea marelui logofăt Gheorghe din Alexeni şi Măgureni, neavând copii, toate moşiile sale au rămas văduvei sale, jupâneasa Neacşa, care le-a adus ca zestre în cea de-a doua căsătorie a sa, cu viitorul mare ban Ghiorma. Acestuia din urmă i s-a zis, ca şi urmaşilor săi, Alexeanul, după însemnata moşie ialomiţeană Alexeni, pe care Neacşa i-o adusese ca zestre30.Locul său de origine nu este bine cunoscut, fiind considerat fie de obârşie din Moldova, fie cu rădăcini greceşti, după rezonanţa numelui său. Ghiorma (Gheorma) Alexeanul a fost mare căpitan de călăraşi, apoi mare sluger. Credincios voievodului Matei Basarab, alături de care a participat la bătăliile împotriva lui Vasile Lupu, Ghiorma Alexeanul a ajuns mare ban al Olteniei sau mare ban al Craiovei (după cum îl menţionează hrisoavele), fiind atestat cu cea mai însemnată dregătorie a Ţării Româneşti începând cu 4 ianuarie 1646 şi până la 13 noiembrie 1651, apoi între 6 iunie 1654-11 februarie 165531, la 3 mai 1652 fiind amintit ca mare clucer. Căsătorit a doua oară, cu jupâneasa Neacşa din Boleasca, a lăsat-o la un moment dat, păstrându-i însă moşiile. Din anul 1635 şi până în anul 1649, Mănăstirea Cârnu s-a aflat în grija marelui ban Ghiorma Alexeanul şi a soţiei acestuia, jupâneasa Neacşa. A fost o perioadă în care, pe de o parte, boierii din Cislău, cei mai puternici proprietari funciari în acele părţi, încercau să-şi extindă domeniul, prin cumpărări şi cotropiri, iar pe de altă parte, mănăstirea încerca să-şi extindă moşia către nord, spre Muscel. La 18 noiembrie 1645 este amintită o judecată pentru respectiva ocină, situată la nord de mănăstire. Voievodul Matei Basarab poruncea atunci jurătorilor luaţi pe răvaşe domneşti, de către Stroe roşul din Cislău, să jure că Stroe doar pusese zălog acea ocină la cumnaţii săi, Stoica şi Gherghina din Băşceani şi nu o vânduse32.De asemenea, le poruncea să jure dacă Stroe roşul doar pusese moşia Muscel ca zălog la Mănăstirea Cârnu şi nu o vânduse acesteia. Apoi, martorii trebuiau să jure că Stroe înapoiase banii luaţi de la cumnaţii lui şi deci i se cuvenea să i se întoarcă moşia33.Câţiva ani mai târziu, se confirma faptul că Stroe roşul chiar vânduse Mănăstirii Cârnu acea ocină de la Muscel, fără ştirea nepotului său, Dragul iuzbaşa din Cislău, care pe baza dreptului de protimisis răscumpărase acea parte, pentru 45 ughi34.Cu marele ban Ghiorma şi Neacşa se poate vorbi nu doar despre întărirea domeniului funciar al mănăstirii, cât mai ales de o altă înnoire a sa, în anul 1643. Datorată sau nu direct voievodului Matei Basarab, cel mai mare ctitor de biserici şi mănăstiri din istoria românilor, această nouă ctitorire a întărit prestigiul de mănăstire domnească aşezământului de la Cârnu35.
În anul 1649, într-o perioadă a luptelor dintre voievozii Matei Basarab şi Vasile Lupu (ultimul însoţit şi de pustiitorii cazaci şi tătari), marele ban Ghiorma Alexeanu şi jupâneasa Neacşa, temându-se ca mănăstirea să nu rămână pustie, au închinat-o ca metoc la marea lavră a Căldăruşanilor, înfloritoarea şi puternica ctitorie a voievodului Matei Basarab. Hrisovul din 13 aprilie 1649 menţionează clar că ,,temându-ne ca după noi să nu rămâie Sfânta mănăstire pustie şi fără moşii şi hrană, o închinăm metoc la Căldăruşani”36.
La o dată necunoscută însă, boierii din Boleasca, rudele jupânesei Neacşa, au luat Mănăstirea Cârnu, cu moşiile sale, apoi au închinat-o, ca fiind a neamului lor, Mănăstirii Bradu de pe valea Nişcovului37.În anul 1686, logofătul Paraschiv Boleşteanu şi jupâneasa Dumitra închinau Cârnu, socotindu-se urmaşii ctitorilor:,,care mănăstire ni se trage noao de la moşi, de la strămoşi”38.Zece ani mai târziu, după ce stolnicul Alexandru Alexeanu a cerut voievodului Constantin Brâncoveanu să judece pricina Cârnului, sprijinind cerinţa stareţului Nicodim al Căldăruşanilor şi aducându-se ca mărturie regăsitul hrisov din 1649, domnul şi Divanul au hotărât revenirea Mănăstirii Cârnu la Căldăruşani ca metoc, stare în care s-a aflat până la secularizarea din decembrie 1863. Cartea domnească din 6 februarie 1696, semnată, între alţii şi de fiii fostului mare ban Ghiorma, anume Alexandru mare vornic şi Constantin vel pitar, făcea un scurt istoric al Cârnului, amintind că ,,fost-au domnească mai dinainte vreme, a doamnei Mirceoaia”39.
Prin urmare, originea întemeierii Mănăstirii Cârnului trebuie căutată în marea tradiţie monasticească a ţinutului, întărită de apropierea de însemnatul drum al Buzăului, una dintre cele mai circulate căi către şi dinspre Braşov. În lipsa unor hrisoave care să ateste moşii domneşti acolo, este de crezut că Doamna Chiajna, cu ocazia vreunei călătorii pe Valea Buzăului, poate împreună cu voievodul Mircea Ciobanul, a decis să ridice o biserică, în jurul căreia să fie întemeiată o comunitate monahală. Că Doamna Chiajna a fost ctitor al mănăstirii, mai puţin probabil şi Mircea Ciobanul, o atestă tradiţia locală, primele hrisoave şi sursele epigrafice (pisaniile şi pomelnicul), astăzi dispărute. Deşi biserica a fost ridicată cel mai probabil în vremea tânărului domn Petru cel Tânăr, acesta nu apare amintit ca fiind ctitor, în nici una dintre sursele amintite, fie pentru că nu a avut nici o legătură cu ctitoria mamei sale, fie că, aşa cum cronicarii au considerat-o pe Doamna Chiajna ca fiind adevăratul conducător al Ţării Româneşti în domnia fiului său şi aici au socotit la fel. După Doamna Chiajna, ctitori au fost socotiţi şi mari boieri munteni. Acel Lepădat amintit în vechiul pomelnic trebuie să fi fost un boier buzoian, aşadar din părţile locului. Este sigur că, în vremurile de pustiiri şi primejdii, de la sfârşitul sec.al XVI-lea şi începutul sec.al XVII-lea, mănăstirea s-a aflat în grija boierilor locali, aşa-numiţi boieri din Cislău. De la aceştia au cumpărat moşia Tega, cu mănăstirea de pe ea, marele logofăt Lupu şi soţia sa, Maria, împreună cu fiul lor, Gheorghe, mai târziu mare spătar. Lor li se datorează lucrări de înnoire făcute la Cârnu în anul 1616, precum şi primele înzestrări ştiute acolo, ceea ce le-a dat statutul de ctitori noi, mănăstirea devenind deopotrivă ctitorie domnească şi boierească. După moartea marelui spătar Gheorghe, în lipsa urmaşilor, moşiile sale, împreună cu mănăstirea, au rămas soţiei sale, jupâneasa Neacşa. Prin căsătoria cu marele ban Ghiorma Alexeanu, acestea au trecut în marele domeniu funciar al familiei Alexeanu, banul şi soţia sa închinând Cârnu ca metoc la Mănăstirea Căldăruşanilor, în anul 1649. Aceasta nu înainte ca în anul 1643 să fie săvârşite alte înnoiri acolo, poate şi cu sprijinul marelui voievod Matei Basarab, ceea ce mai târziu a determinat atribuirea statutului de ziditor acolo şi lui Matei-Vodă, confirmând, pe de altă parte, poziţia de ctitorie domnească a Cârnului. În 1686, boierii ilfoveni din Boleasca, rudele jupânesei Neacşa, socotind Cârnu ca fiind mănăstire ctitorită de neamul lor, au închinat-o Mănăstirii Bradu, închinată şi ea Locurilor Sfinte. Regăsirea hrisovului din 1649 a determinat judecată domnească în 1696, sprijinită de fiii lui Ghiorma Alexeanu, Alexandru şi Constantin, mari dregători, ocazie cu care s-a reamintit şi întărit statutul de mănăstire domnească pe care îl avea Cârnu, de la Doamna ,,Mirceaoia”,revenind ca metoc la Căldăruşani, necuvenindu-se ca o ctitorie domnească să fie luată şi închinat de boieri.
Începuturile acestui aşezământ monahal, cel mai vechi care ni s-a păstrat în părţile estice ale Munteniei, i-au dat statutul de ctitorie domnească şi boierească deopotrivă. Cunună a spiritualităţii ţinutului de munte al Buzăului, Mănăstirea Cârnu avea să îşi lege numele, în secolul al XVIII-lea, şi de cel al înnoitorului monahismului la noi, Paisie Velicivovschi.