URZICENII INTERBELICI

TÂRGUL URZICENILOR
ÎN ANII INTERBELICI


O imagine de profunzime, în multe privinţe întrecând chiar enciclopediile vremii, o dă asupra României anilor 1924-1925, realizarea de excepţie a editurii ,,Socec & Co.”. Intitulat Anuarul ,,Socec” al României-Mari. Vol.II. Provincia. 1924-1925, apărut în anul 1925 sub direcţiunea lui N.Melbert, la Editura ,,Socec & Co.” Societate Anonimă din Bucureşti, lucrarea analizează fiecare judeţ al ţării, oferind întâi date generale (suprafaţa, populaţia, plăşi, număr de comune urbane, număr de comune rurale, număr de comune) şi datele economice globale, apoi o descriere amănunţită a comunelor urbane şi a celor rurale. Judeţul Ialomiţa are de asemenea prezentarea sa; avea atunci o suprafaţă de 6 789 km, 7 plăşi, 3 comune urbane (Călăraşi, Urziceni şi Slobozia), 91 de comune rurale, 183 de sate şi 3 cătune, cu o populaţie totală de 242 611 locuitori.
Apreciat ca ,,târguşor comercial”, Urziceni are prezentarea sa după cea a Călăraşilor, reşedinţa judeţului. Amintit ca fostă reşedinţă ialomiţeană până în anul 1832, pe malul stâng al râului, era considerat ca devenit un centru comercial activ prin noua cale ferată Ploieşti-Urziceni-Slobozia. Populaţia aşezării era înregistrată ca fiind de 3 526 locuitori. Spre deosebire de comunele rurale, nu se amintesc primarul, preotul paroh, notarul şi învăţătorii.
Foarte sugestive pentru aspectul economic şi chiar pentru viaţa cotidiană din Urzicenii anului 1925 erau datele oferite prin aşa-numitele ,,Adrese profesionale”, care ilustrau cele mai diverse şi mai complete preocupări economice ale timpului, precum şi numele celor de care acestea erau legate. Funcţionau în Urziceni cinci agenţii de asigurări, anume: ,,Agricola”, ,,Banca Slobozia”, ,,Dacia-România”, ,,Naţionala” şi ,,Urania”. Sectorul financiar era reprezentat prin trei bănci, anume Banca Urziceni, Societatea de credit şi economie, şi Banca Viticolă (Bucureşti), al cărei director de sucursală era Bernard Caravia. Li se adăuga singura bancă populară din localitate, numită ,,Lupta Economică”, cu preşedinte Gheorghe Georgescu şi un capital de 253 000 lei.
Industria textilă era reprezentată de opt ,,croitori bărbăteşti”, anume A.Angelescu, C.Ghenof, D.Ionescu, A.Radu ş.a., precum şi de şapte ,,croitori de dame”, între care Filofteia M.Dumitrescu, M.Herghiligiu, Tarşiţa Nicolescu ş.a. Târgul avea doi blănari, Vasile Florescu şi Dumitru Mareş, un ceasornicar, V.Rădulescu şi nouă cismari, între care D.Anghelescu, Leonida Georgescu şi T.Georgescu.
Numeroase erau magazinele, oferind o varietate de mărfuri. Cele de încălţăminte aveau ca proprietari pe Gh.Marinescu, C.Mihăilescu, T.Mihăilescu şi A.Rădulescu. Magazine de fierărie aveau D.Holeva, L.Holeva, Gh.Mihăilescu şi I.R.Tudorache, iar magazine de vopseluri aveau Gh.Mihăilescu şi L.Petrişor. Manufactură şi mărunţişuri aveau D.Avramov, I.Ghinaberg, Iosef Grunwald, M.Iuster, R.Solomovici, D.Schapira, fraţii Marinescu ş.a.
Pentru ,,distracţia” târgoveţilor, erau numeroase berării, birturi, cârciumi ş.a. Erau întâi cele două berării, având ca proprietari pe C.Popescu şi D.Stănciulescu, apoi două cafenele, având ca proprietari pe T.Niţu şi Drăgan Stănciulescu, apoi şase birturi, având ca proprietari pe N.Boeru, Gr.Constantinescu, N.Irimia, M.Marinescu, C.Popescu şi Teodor Popescu. Se adăugau nu mai puţin de treizeci de cârciumari, între care P.Beciu, T.Brumaru, G.Ionescu, Gh.Negulescu, Constantin Popescu, Ghiţă Teodorescu etc.
Pentru materiale de construcţii exista fabrica de cărămizi şi ţigle, având ca proprietar pe Nicolae Hagienoff, un alt proprietar fiind Tudor Constantin. Apoi erau depozite de materiale de construcţii, cu proprietari Gh.Negrea, A.Pasca şi A.Valeriu. Depozit de petrol avea Societatea pentru distribuţia produselor petroleului. Exploatatori de păduri în zonă erau Ene Iacob şi N.Iliescu.
Măcelari erau patru, între care D.Năstăsoiu şi Haralambie Zarafu, tâmplari erau cinci, între care Ştefan Nenu, I.Popescu şi Eduard Weichemer, iar tinichigii erau doi, M.Herşcovici şi M.Niţă.
Preocupările agricole ale zonei în care se găsea aşezarea erau arătate prin cei treisprezece comercianţi, dintre care unii evrei; între cei care se ocupau cu comercializarea grânelor erau fraţii Liagi, Tache Mihăilescu, Mihalache Petrescu, Isac Rubisa, Iacob Iacobsohn, Sigmund Kahane şi Rachmil Korlich. Proprietari de moşii erau în primul rând urmaşii lui Lache Constantinescu (fiii săi Ştefan, Gheorghe şi Ion), Constantin Filipescu, Elena Teodoru şi I.R.Tudorache. Arendaşi de moşie erau Obştea ,,Frăţia” şi Dumitru Tănăsescu.
Morile aveau ca proprietari pe fraţii Constantinescu, N.Bădescu şi P.Popescu.
Domeniul sanitar era servit de cei doi medici, I.Mănescu Călăraşi şi A.Mihăilescu, moaşă fiind Elena Cristescu. Farmacia avea ca proprietar pe Grigore Mihăilescu.
Pentru cei care poposeau în Urziceni, hotelul ,,România” era gazda ideală, având ca antreprenor pe Ştefan Tomescu. Pentru cei doritori de carte şi de noutăţi jurnalistice, exista o librărie, proprietar Gh.Cojocaru şi ,,depozite” de ziare, proprietari P.M.Dincea şi Eleonora I.Dinescu.
Anuarul ,,Socec” reprezintă aşadar, fără a se constitui într-o izvor istoriografic propriu-zis, o sursă necesară oricui se apleacă asupra cunoaşterii economicului şi cotidianului interbelic, inclusiv în târgul Urzicenilor.

ISPAS FĂGĂRĂŞANU - ÎNTEMEIETOR DE SATE ŞI CTITOR DE BISERICI

ISPAS FĂGĂRĂŞANU


Ispas Făgărăşanu, pe numele adevărat Ispas Bugulescu, s-a născut la Bucureşti în anul 1797. Rămas orfan în urma ,,ciumei lui Caragea”, a fost adoptat şi a crescut în familia Văcărescu. S-a căsătorit cu Maria, fiica postelnicului (mai târziu mare şetrar) Drăgan Făgărăşanu, luând, după căsătorie, numele soţiei. A devenit proprietar peste moşia Grindul Făgăraşului, una dintre cele mai întinse din judeţul Ialomiţa, cu mii de hectare, moşie moştenită de soţia sa. În ierarhia boierească a urcat până la rangurile de mare serdar şi mare clucer, iar printre funcţiile ocupate, au fost cele de asistent al ispravnicului judeţului (1831), adică un fel de subprefect şi de judecător la Tribunalul Ialomiţa (1837-1838). Este considerat întemeietorul satului modern Grindu. De asemenea, a strămutat satul Malu pe o vatră nouă şi a ridicat biserică acolo, a ctitorit biserica din Grindu şi clădirea Primăriei din Grindu, a ridicat ,,Hanul cel Mare” (sau ,,Hanul lui Ispas”) de la Grindu şi a contribuit la ridicarea unei biserici în târgul Urziceni, (dărâmată recent, din păcate). Şi-a donat casa din Bucureşti, de pe podul Mogoşoaiei, Eforiei Spitalelor Civile. S-a stins din viaţă în anul 1868, fiind înmormântat în cavoul familiei, din curtea bisericii Înălţarea Domnului din Grindu. Tabloul votiv din pronaosul bisericii din Grindu îl înfăţişează pe peretele sudic, în uniformă de adjutant al şefului poliţiei din Bucureşti, alături de soţia Maria, de fiii săi Dimitrie şi Ispas, de fiicele sale, Zinca, Itali şi Atina, şi de socrii săi, Ruxandra şi Drăgan Făgărăşanu.

UN MARE DREGATOR-FILIP LENS

FILIP LENŞ


Filip Lenş, descendent dintr-o familie cu origini florentine şi franceze, s-a născut în anul 1779 la Bucureşti, tatăl său fiind Jean-Baptiste Linche (românizat Lenş), conte venit din Marsilia, secretar particular al lui Al.Ipsilanti şi mare sluger al Ţării Româneşti. Filip Lenş a ocupat mai multe dregătorii în Muntenia, fiind, pe rând, cămăraş, clucer, mare vornic (director în Departamentul Treburilor Din Lăuntru), mare vistiernic şi mare logofăt al dreptăţii (ministru al justiţiei). În anul 1821, patriarhul ecumenic Antim l-a numit mare justiţiar al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. A fost proprietar al unor întinse moşii din judeţul Ialomiţa, la Ţăndărei, Luciu şi Mărculeşti. A ctitorit biserica Sfinţii Voievozi din Ţăndărei (1839) şi biserica Sfântul Nicolae din Mărculeşti (1844-vezi foto), unde pisania îi aminteşte ca fiind ,,cavaler a mai multor ordine înpărăteşti şi dikeofilact Bisericii celei mari a Răsăritului”. A fost înmormântat în cavoul familiei Lenş, din Cimitirul Bellu.

SULTANA MARSIL SI MARSILIENII IALOMIŢEI

O figură aparte între proprietarii de mari domenii din judeţul Ialomiţa a fost cea a Sultanei Marsil, născută Colceag, rămasă în conştiinţa epocii ca filantropă, iar în cea a posterităţii ca cea după care s-a dat numele satului Marsilieni, de pe malul drept al Ialomiţei de Jos. Fiică a paharnicului Constantin Al.Colceag şi a Mariei Câmpineanu, descendentă aşadar din două însemnate familii boiereşti muntene, Sultana a fost căsătorită cu francezul Alphonse Constant De Marcilly (Marsil), medic de profesie iar una dintre fiicele ei, Maria, a fost căsătorită cu generalul doctor Carol Davila, sfârşind tânără, la 24 de ani, în urma unor complicaţii la o naştere. Sultana Marsil a avut în proprietate două mari moşii, anume Dâlga în judeţul Ialomiţa şi Albeşti, în judeţul Argeş. Prima moşie a fost numită după ea, întâi Marsilianca, apoi Marsilieni, nume care s-a dat şi satului, până astăzi. A ctitorit în anul 1836 biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din satul Marsilieni, unde i se păstrează încă tabloul votiv.În anul 1864 a renunţat la drepturile băneşti care i se cuveneau pentru împroprietăririle sătenilor de pe cele două foste moşii ale sale.A lăsat o rentă de 500 galbeni pentru Azilul Elena Doamna din Bucureşti,a sprijinit refacerea caselor fostei mănăstiri Colţea şi a ridicat în anul 1865 casele parohiale ale bisericii Enei, pentru pomenirea părinţilor săi. Mare donatoare la mănăstirea Pasărea, a dăruit acolo bijuterii, odăjdii, precum şi îmbrăcămintea pentru icoanele Mântuitorului şi Maicii Domnului.A încetat din viaţă la 22 august 1871 în Bucureşti şi a fost înmormântată la mănăstirea Pasărea, în apropierea bisericii mari.

IORDACHE ZOSSIMA-UN FILANTROP

IORDACHE ZOSSIMA


Iordache Zossima, descendent dintr-o familie cu origini greceşti, s-a născut în jurul anului 1810. A devenit serdar în anul 1837 şi paharnic în anul 1844, iar între anii 1836-1851 a fost şeful cancelariei Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei. Proprietar al moşiei ialomiţene Nenişorii de Sus (Armăşeşti), a fost un însemnat filantrop al vremii. A refăcut biserica Sfântul Gheorghe din Armăşeşti, pe care a înzestrat-o cu moşia Surdeasca-Glodeneasca, a ridicat în anul 1882 clădirea Primăriei din Armăşeşti, în anii 1883-1885 a construit clădirea Şcolii de Agricultură din Armăşeşti (astăzi Grupul Şcolar ,,Iordachea Zossima” Armăşeşti, practic cea mai veche şcoală de agricultură din ţară) şi a început construirea spitalului din localitate (astăzi ruinat), finalizat după moartea sa, în anul 1887. A lăsat prin testament însemnate domenii şi rente viagere, pentru buna funcţionare a instituţiilor la care era ctitor.Un portret al său se păstrează în holul Grupului Şcolar ,,Iordache Zossima”, din com. Armăşeşti, judeţul Ialomiţa.

EPISCOPUL ROMAN IALOMIŢEANUL

EPISCOPUL
ROMAN IALOMIŢEANUL


Într-un spaţiu istoric şi geografic în care cea dintâi învăţătură creştină a fost apostolică, răspândită încă de Sfântul Apostol Andrei, la mijlocul secolului I d.Hr., arhiereii bisericii naţionale s-au ridicat, de-a lungul veacurilor, din toate comunităţile şi de pe toate meleagurile româneşti. Vechiul şi actualul judeţ Ialomiţa, ţinutul Câmpiei Bărăganului şi al bălţilor dunărene ale Borcei, nu a făcut excepţie. O listă a arhiereilor Bisericii Ortodoxe Române, născuţi pe meleagurile ialomiţene, cuprinde nume de rezonanţă, anume pe: Episcopul-Vicar Dosithei Perieţeanu Botoşăneanul (născut în 1832 la Perieţi), Episcopul Sofronie Vulpescu (născut în 1856 la Lupşanu, azi în jud. Călăraşi-1923), Episcopul-Vicar Roman Stanciu Ialomiţeanul (născut în 1921 la Brătia-1994) şi P.S.Episcopul Gherasim Cristea (născut în 1914 la Munteni-Buzău).
Arhiereu al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cârmuitor al comunităţilor monahale de la Cernica şi Căldăruşani, episcopul Roman Ialomiţeanul a fost, în ultima jumătate de secol, o personalitate de seamă a Bisericii Ortodoxe Române. Cu numele de mirean Radu Stanciu, viitorul episcop s-a născut la 3 martie 1921, în satul Brătia, comuna Frumuşica, din judeţul Ialomiţa. Naşterea sa a fost trecută în registrul Stării civile al comunei Frumuşica la nr.10 din 6 martie 1921. Părinţii săi erau Joiţa (de 35 de ani, atunci) şi Ioan Stanciu (de 36 de ani, atunci), din neamuri de moşneni localnici.Peste ani, resfinţind biserica din satul natal, arhiereul avea să-şi amintească cu emoţie despre înaintaşii săi:,,Aici, lângă biserică, am pe bunicul îngropat, pe fratele meu cel mai mare, de care abia îmi aduc aminte; aici am îngropat pe mama şi tot aici l-am adus şi pe tata”.
Chemarea bisericii a simţit-o din copilărie, prin tradiţia neamului său, iar după împlinirea vârstei de 10 ani şi-a urmat destinul, fiind primit pe lângă marea comunitate monahală de la Cernica. Oficial, a intrat în comunitatea cernicană în anul 1932, ca frate, fiind tuns în monahism în ziua de 5 august 1940, de către arhimandritul Chesarie Păunescu, naş fiindu-i părintele teolog Vespasian. Avea să primească numele de Roman, după Sfântul Cuvios Roman Melodul. A fost hirotonit în ierodiacon la 29 decembrie 1940 la Mănăstirea Cernica şi în ieromonah la 9 aprilie 1953; a devenit protosinghel în anul 1959, iar mai târziu arhimandrit.
După primele cursuri la şcoala din satul natal, viitorul arhiereu a învăţat carte la Cernica, în marele aşezământ de cultură românească. Dedicat cu totul monahismului, s-a dovedit un veritabil autodidact, studiind valorile bibliofile ale aşezământului şi învăţând deopotrivă de la arhiereii retraşi la Cernica în acei ani tulburi. Dintre aceştia, sunt de amintit mitropoliţii Gurie Grosu al Basarabiei, Nifon Criveanu al Olteniei şi Nicolae al Novgorodului. A urmat, firesc, cursurile cunoscutului Seminar Teologic, care funcţiona în mănăstire şi unde a avut distinşi profesori, între care: arhimandritul Chesarie (directorul Seminarului), arhimandritul Iuliu Scriban, Ion Ţuculescu, Theodor Pallady ş.a. La 18 iulie 1941, Diploma de absolvirea Seminarului Teologic, eliberată de Ministerul Instrucţiunii, al Cultelor şi Artelor, având semnătura preşedintelui comisiunii, arhimandritul Iuliu Scriban, şi cea a directorului seminarului, arhimandritul Chesarie Păunescu, conferea ,,Domnului Stanciu I.Roman (Radu), de naţionalitate română, de religiune ortodoxă, născut în comuna Frumuşica, plasa -, judeţul Ialomiţa, la anul 1921, luna Martie, în 3 zile, care a obţinut la studiu nota medie generală 8,33 %, la purtare nota medie generală Zece, fiind clasificat al IV-lea bis. între 9 candidaţi, această diplomă de absolvire a seminarului, spre a se bucura de toate drepturile şi prerogativele ce-i acordă legile”.Dintre colegii săi de seminar, se remarcă numele unor mari personalităţi ale bisericii naţionale, precum Patriarhul Teoctist Arăpaşu, Episcopul Gherasim Cristea al Râmnicului, Episcopul Eftimie Luca al Râmnicului ş.a.
Între anii 1941-1945, viitorul arhiereu a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Bucureşti, obţinând licenţa cu media 9 (nouă), conform procesului-verbal no.462 din 15 iulie 1946, cu specializarea teologie. A avut acolo ca profesori, pe părintele Dumitru Stăniloaie, Iorgu Ivan, Teodor M.Popescu ş.a. Între anii 1945-1950, a urmat cursurile Facultăţii de farmacie a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, obţinând titlul de licenţiat în farmacie. Cărturarul de mai târziu avea să arate, alături de aplecarea către nevoile duhovniceşti ale semenilor săi şi o cunoaştere aparte şi o punere deosebită în valoare a proprietăţilor farmaceutice ale aşa-ziselor plante medicinale.
Ca vieţuitor, a trecut prin mănăstirile de la Cernica (1932-1952, 1 decembrie), în ascultările de elev la seminar, diacon slujitor (salariat al Ministerului) şi secretar (nesalariat); apoi Căldăruşani (1952, 1 decembrie- 1959, 1 aprilie), ca slujitor (salariat al Departamentului Cultelor), casier nesalariat şi egumen nesalariat. De la 1 aprilie 1959 a devenit stareţ al Mănăstirii Cernica.
Ca stareţ al marelui aşezământ duhovnicesc şi istoric de la Căldăruşani, s-a remarcat prin consolidarea prestigiului acestei mari comunităţi, unde a organizat biblioteca, a întemeiat muzeul, a păstrat, a inventariat şi a pus în valoare marile bunuri ale patrimoniului spiritual naţional, aflate acolo. Din anul 1959, devenind protosinghel şi stareţ al mănăstirii Cernica, prin încrederea Patriarhului Justinian, a determinat o perioadă de mare înflorire pentru acest al doilea mare aşezământ monastic din vecinătatea capitalei. La Cernica, stareţul Roman Stanciu s-a străduit pentru restaurarea bisericii mari (Sfântul Nicolae) şi a celor două biserici mai mici (Sfântul Lazăr şi Sfântul Gheorghe), a înfiinţat muzeul şi Casa memorială a Sfântului Calinic de la Cernica. A înfiinţat ateliere, s-a ocupat de cultivarea terenurilor mănăstirii, totul pentru nevoile comunităţii. A înfiinţat o bibliotecă bine înzestrată, pentru nevoile monahilor şi ale celor veniţi la studiu în mănăstire.
La 9 iunie 1973 a fost ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, fiind hirotonit întru arhiereu la 15 august 1973. S-a remarcat în calitate de colaborator apropiat al Patriarhilor Justinian Marina, Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu. După cum afirma Patriarhul Teoctist, vrednicul de pomenire arhiereu şi cărturar a ostenit în mod deosebit pentru realizarea cărţii Arhieraticon-ului, carte de căpătâi pentru toţi slujitorii bisericii. A sprijinit, în vremuri grele pentru credinţa strămoşească, restaurarea mai multor lăcaşuri de cult din eparhia Bucureştilor, nu puţine dintre ele monumente istorice de însemnătate naţională. Astăzi, pisaniile mai multor biserici din Bucureşti, Ilfov, Giurgiu, Ialomiţa ş.a. amintesc numele Episcopului-vicar Roman Ialomiţeanul, care fie le-a sprijinit, fie le-a (re)târnosit. Pe meleagurile natale, a sprijinit refacerile bisericilor din Brătia, Fierbinţii de Sus, Griviţa ş.a.
Teolog şi ctitor, Episcopul Roman Ialomiţeanul a fost deopotrivă şi istoric, publicând de-a lungul anilor mai multe studii istoriografice, referitoare la trecutul mănăstirii Cernica, pe care a condus-o mai mulţi ani. Lista acestora cuprinde studii precum: Zugravul Nicolae Polcovnicul la mănăstirile Cernica şi Pasărea (în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul XCI, 1973, nr.11-12, noiembrie-decembrie, pp.1290-1294), G.Tattarescu şi N.Grigorescu în arta bisericească românească (în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul XCIII, 1975, nr.5-6, mai-iunie, pp.712-728), Zugravi care au pregătit apariţia picturii laice şi maeştri ai picturii laice zugravi de biserici (în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul XVII, 1979, nr.9-12, septembrie-decembrie, pp.1141-1166), Stareţul Gheorghe şi mănăstirea Cernica (în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul C, 1982, nr.3-4, martie-aprilie, pp.332-339), în colaborare cu Prof.I.L.Georgescu, precum şi vol.Mănăstirea Cernica. Editura Meridiane, Bucureşti, 1969.
Arhiereul Roman Ialomiţeanul a trecut la cele veşnice la 12 februarie 1994, în Bucureşti. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica, în partea unde odihnesc mai mulţi dintre arhiereii neamului românesc, la sud de biserica Sfântul Lazăr, inscripţia lapidară menţionând:,,Arhiereu Roman Stanciu Ialomiţeanul, 1921-1994”.
Amintirea vrednicului arhiereu rămâne vie pe meleagurile sale natale şi îndeosebi în comunitatea de câmpie din care s-a ridicat. De la 1 septembrie 2008, şcoala din comuna natală îl cinsteşte pe cel mai de seamă dintre fiii săi, purtându-i numele. Odată cu deschiderea festivă a noului an şcolar, la 15 septembrie, s-a dezvelit acolo o placă comemorativă, care glăsuieşte: ,,În amintirea Episcopului ROMAN IALOMIŢEANU 1921-1994, vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1973-1994, teolog, istoric, ctitor, fiu al com.Axintele jud.Ialomiţa.15 IX 2008”.

MĂNĂSTIREA BALACIU (JUD.IALOMIŢA)

MĂNĂSTIREA BALACIU (JUD.IALOMIŢA)

Aşezată la mai bine de 20 km est de Urziceni, pe drumul Sloboziei către mare şi aproape de malul stâng al râului Ialomiţa, Mănăstirea Balaciu se ridică într-unul dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de spiritualitate locuri din Bărăgan. Peste râu se înalţă Piscul Crăsani, acolo unde în secolele IV î.Hr.-I î.Hr. s-a aflat celebra davă, identificată de istorici fie cu Netindava lui Ptolemeu, fie cu Helis (,,Cetatea Soarelui”), unde Dromichaites l-a adus pe regele macedonean al Traciei, Lysimach. Într-o zonă în care existau în timpurile medievale aşezări de moşneni, la Balaciu de Jos aveau moşie, în jurul anului 1800, boierii Piteşteanu, originari din părţile argeşene. Pe moşia numită Piteşteanu sau Pitişteanu, a fost întemeiată Odaia Piteşteanului, aşezare de crescători de animale şi de agricultori. Biserica satului, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost ridicată în locul unui lăcaş mai vechi (amintit de tradiţia locală) între anii 1821-1841, ctitorii săi fiind Neacşu Piteşteanu şi soţia sa, Ecaterina. Lăcaşul a fost reparat în anul 1869 de către nora acestora, Maria Piteşteanu, soţia fostului ocârmuitor (prefect) al judeţului Ialomiţa, Constantin Piteşteanu.
După mai multe revărsări ale râului Ialomiţa, locuitorii satului Piteşteanu sau Balaciu de Jos au hotărât strămutarea satului pe o vatră nouă (la circa 4 km spre nord), în vatra veche biserica rămânând singura construcţie. În vara anului 1927, cu ocazia unei vizite canonice în Bărăgan, P.S.Gherontie Nicolau, Episcopul Constanţei, aflând biserica părăsită, a hotărât întemeierea acolo a unei mănăstiri, cu atât mai mult cu cât în întreg Bărăganul nu mai exista vreo mănăstire, încă din vremea lui Cuza-Vodă. Pe baza consideraţiilor arhiereului, hotărârea privind întemeierea Mănăstirii Balaciu a fost luată la 24 septembrie 1927 de către Consiliul Economic al Mănăstirii Tatlageac, unde se afla atunci comunitatea monahală a Eparhiei Constanţei. Oficial, Mănăstirea Balaciu a fost întemeiată la 29 mai 1929, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat înfiinţarea sa. Ctitorul mănăstirii a fost, cu vorba şi cu fapta, P.S.Episcop Gherontie Nicolau (1867-1948), iar aşezământul i-a purtat o vreme numele, de la întemeiere şi până în anul 1942: Mânăstirea ,,Gherontie Episcopul” Balaciu. Din anul 1942, după ce Sfântul Sinod a interzis ca aşezămintele monahale să mai poarte numele unor arhierei în viaţă, aşezământului i s-a schimbat numele în Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului Balaciu, nume păstrat până la desfiinţarea din anul 1961 şi reluat odată cu reîntemeierea din anul 1991. Popular, aşezământului i s-a zis de către sătenii din împrejurimi, Mănăstirea Piteşteanu.
Între anii 1936-1939, în cadrul mănăstirii a funcţionat Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti ,,Episcopul Gherontie”, venită de la Constanţa şi mutată ulterior la Medgidia.
Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a afectat biserica şi casele mănăstireşti, reparate la sfârşitul anului următor, cu fonduri de la Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor. După război, mănăstirea a fost afectată de schimbările din ţară, vieţuitorii originari din Basarabia fiind nevoiţi să părăsească comunitatea. Au urmat seceta prelungită, cotele din recolte impuse de autorităţile comuniste şi pierderea treptată a domeniului mănăstiresc. Pe baza decretului no.510 din 1959 al regimului comunist, anticreştin şi antinaţional, în Vinerea Patimilor din anul 1961, Mănăstirea Balaciu a fost desfiinţată, ultimii vieţuitori strămutându-se la Mănăstirea Căldăruşani. Până în anul 1989, mănăstirea s-a aflat în patrimoniul cooperativei agricole din Balaciu, fiind transformată în ,,puierie”. Cu trecerea anilor, au dispărut toate construcţiile, singură biserică rămânând în câmp, monument al credinţei neamului.
În anul 1990 s-a constituit un comitet de iniţiativă, apoi a luat fiinţă Asociaţia ,,Prietenii Mănăstirii Piteşteanu”, în frunte cu foşti vieţuitori de la Balaciu. Aceasta a depus stăruinţe deosebite pentru reînfiinţarea mănăstirii, primindu-se fonduri de la Comisia Monumentelor Istorice, pentru refacerea bisericii. Oficial, Mănăstirea Balaciu a fost reîntemeiată la 28 august 1991, când a primit aprobarea P.F.Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Strădaniile pentru ridicarea unui aşezământ, care în strălucire îl întrece pe cel dinainte, au făcut astăzi din Mănăstirea Balaciu unul dintre cele mai mari aşezăminte monahale din Mitropolia Ungrovlahiei. Noul ctitor al acestei ,,Perle a Bărăganului”este P.C.Arhimandrit Teofil Belea, venit de pe Valea Teleajenului. Numit stareţ la 27 august 1991, şi-a legat numele cu totul ca nou ctitor al mănăstirii, unde până în anul 2000 s-au ridicat biserica mare, casele mănăstireşti, clopotniţa şi stăreţia, adăugându-se paraclisului adus din ţinutul Sucevei şi incintei cu poarta de lemn, ridicate în anul 1990. Sfinţirea bisericii mănăstirii s-a făcut după desăvârşirea picturii, la 15 august 2000, de către P.S.Dr.Damaschin Coravu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor şi de P.S.Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului.
Comunitatea monahală de la Balaciu duce astăzi viaţă de obşte sub păstorirea vrednicului său stareţ, în acelaşi timp exarhul mănăstirilor şi schiturilor din Eparhia Sloboziei şi Călăraşilor. Călătorului care merge sau vine dinspre mare i se înfăţişează în mijlocul Bărăganului, la Balaciu, către ,,coasta” ce însoţeşte malul râului Ialomiţa, silueta sveltă, albă şi reflectând prin acoperişurile sale razele soarelui, a bisericii mari a splendidului aşezământ ridicat pe temelia ctitoriei de odinioară a boierilor Piteşteanu: Mănăstirea Balaciu, cunună a Bărăganului.

MĂNĂSTIREA TURNU (JUD.VÂLCEA)

MĂNĂSTIREA TURNU (JUD.VÂLCEA)


La 6 km nord de Călimăneşti, pe malul stâng al Oltului, la poalele Munţilor Cozia, se află un aşezământ al cărui nume a fost dat după o fortificaţie antică, ridicată de romani în apropiere: Mănăstirea Turnu. Începuturile aşezământului sunt legate de călugări cozieni, care pe la anii 1590-1600, au trecut Oltul pentru a trăi în chiliile pe care şi le-au săpat în stânca muntelui. Mai târziu, a fost ridicată o bisericuţă de lemn, înlocuită în anul 1676 cu o alta de zid, prin strădaniile lui P.S.Varlaam, episcop al Râmnicului şi mitropolit al Ţării Româneşti, ctitor şi al schiturilor Trivalea şi Fedeleşoiu. Mănăstirea Turnu va cunoaşte o dezvoltare deosebită la sfârşitul secolului al XIX-lea, când episcopul Gherasim Timuş a ridicat biserica mare, între anii 1897-1901, alături de chilii şi anexe gospodăreşti. În urma unui incendiu puternic în anul 1932, biserica veche a suferit distrugeri, fiind refăcută un an mai târziu, pentru ca în anii 1935-1938 întreg aşezământul să fie reparat şi extins. De amintit şi faptul că, până în anul 1949, la Turnu a funcţionat şi o şcoală de cântăreţi bisericeşti, deservind întreaga eparhie a Râmnicului. Aşezământul monahal a cunoscut ultimele restaurări şi extinderi după anul 1990, modificându-se aspectul arhitectural al bisericii mari şi extinzându-se anexele mănăstireşti.
Biserica Intrarea în biserică a Maicii Domnului, numită şi biserica veche sau biserica mică, este de dimensiuni modeste şi are un plan de navă. Dispune de trei încăperi de cult şi este încununată de o singură turlă, cu o bază pătrată. Păstrează pisania originală din anul 1676, care menţionează că:,,s-au rădicat şi s-au înălţat acest sfânt lăcaş ... cu nevoinţa şi cu toată cheltuiala părintelui chir Varlaam, mitropolitul Ţărâi Rumâneşti”. Pictura interiorului a fost refăcută în perioada interbelică de către Dimitrie Belizarie, în stilul frescă.
Biserica Schimbarea la faţă, care domină prin monumentalitate întreg aşezământul, are un plan pătrat şi surprindea prin cele patru turle mici de la colţuri, în mijlocul acoperişului aflându-se o a cincea turlă.Cu ocazia ultimelor lucrări, acoperişul a fost modificat, astfel încât biserica are doar o singură turlă. Alipită bisericii mari este o clădire aproape egală ca dimensiuni, etajată şi adăpostind locuinţele monahale. La apus de biserica veche se află turnul clopotniţă, care permite accesul în incintă, prin portalul de la partea sa inferioară. Turnul este alipit de o frumoasă clădire ridicată în stilul tradiţional vâlcean, clădire adăpostind de asemenea locuinţe monahale. În dreptul bisericii mici, cele două chilii rupestre, săpate în urmă cu secole de pustnicii cozieni, constituie elementul cel mai vechi şi mai interesant al aşezământului. La chilii se urcă pe câteva trepte, săpate şi ele în stâncă; interiorul încăperilor păstrează câte o placă mare de piatră, servind drept pat celor care au slujit acolo lui Dumnezeu.
Între cele două biserici se află micul cimitir al mănăstirii, între personalităţile care odihnesc acolo aflându-se şi episcopul Gherasim Timuş. În curtea mănăstirii se află şi o cişmea amintind de cea de la Cozia, realizată prin eforturile P.C.Ambrozie, stareţ al mănăstirii, în anul 1911.
Valoarea istorică, arhitecturală şi religioasă a aşezământului de la Turnu este completată în mod deosebit de cadrul natural în care se află. Oltul curge în imediata vecinătate, Munţii Coziei domină o parte, iar Munţii Căpăţânii cealaltă parte, peisajul fiind impresionant. Alte splendide aşezăminte monahale din vecinătatea Turnului, precum Cozia, Stânişoara şi Ostrovul Călimăneştilor, invită şi ele la pelerinaj.

MĂNĂSTIREA CÂRNU (JUDEŢUL BUZĂU)

ASUPRA ÎNCEPUTURILOR MĂNĂSTIRII CÂRNU

Prof.Dr. ŞTEFAN GRIGORESCU


Mănăstirea Cârnu, cel mai vechi aşezământ monahal de pe meleagurile buzoiene, este aşezată pe cursul superior al râului Buzău, în zona Subcarpaţilor. Faţă de municipiul reşedinţă de judeţ, mănăstirea se află la 60 km vest, dintre aşezările mai importante apropiate fiind de amintit Cislăul, sat aflat la 6 km spre sud şi Pătârlagele, oraş aflat la 10 km spre nord-vest (în linie dreaptă) şi la 11 km pe drumul rutier, prin satul Măguricea.
Aşezământul monahal se află pe Muncelul (Dealul) Cârnu, pe teritoriul satului Tega, comuna Pănătău. Satele cele mai apropiate sunt Muscel (sau Muscel-Ţigani), spre nord-est, Măguricea, spre nord-vest, Tega, spre vest, Râpile, spre sud-vest şi Ruşavăţ, spre sud-est. Dincolo de râul Buzău, în dreptul Cârnului, se întinde Cislăul, cel mai mare şi mai vechi sat din acele părţi.
Mănăstirea se află pe un versant al muncelului amintit, la poalele pădurii de foioase şi priveşte către Valea Buzăului. Până în perioada interbelică, aşezământul se afla într-o poiană înconjurată de tei; astăzi, pădurile de foioase se întind în imediata vecinătate nordică şi mai spre est, către vest şi sud întinzându-se fâneţele.
Numele de Cârnu s-a dat mănăstirii după muncelul pe care a fost ridicată, aşa cum Mănăstirea Ciolanu îşi are numele după Dealul Ciolanu1.La rândul său, muncelul îşi are numele după cuvântul ,,cârn”, adică ceva cu vârful în sus2; în româna veche, ,,a cârni” avea sensul de a îndrepta în altă direcţie, a întoarce, a strâmba din nas, a ciunti3.Numele de Cârnu, pe care la mijlocul sec.al XVI-lea l-a primit mănăstirea, îl avea şi o vale din apropiere, după cum menţionează un hrisov din 1633, amintind un altul şi mai timpuriu4.Dealtfel, în perioada medievală, numele de Cârnul sau Cărnul îl aveau oameni5, sate6, drumuri7 şi părţi de munte8, adică nu era deloc un nume rar. Doar că singur aşezământul monahal din părţile muntoase ale Buzăului l-a purtat şi îl poartă.
De multă vreme se apreciază, pe bună dreptate, că zona munţilor Buzăului, prin schiturile rupestre din părţile Boziorului şi Colţilor, a constituit un adevărat ,,Munte Athos” pentru spaţiul carpato-dunărean, un loc al începuturilor monahismului românesc. Prin urmare, tradiţia vieţii călugăreşti având multe secole în urmă, apare firesc ca şi în epoca medievală, în vremurile unor dreptcredincioşi voievozi şi boieri, să fie întemeiate schituri şi mănăstiri, de o parte şi de alta a apei Buzăului.
În părţile Cârnului, în stânga văii Buzăului, între Sibiciu şi Pârscov, un hrisov al voievodului Neagoe Basarab, dat în Olteniţa la 13 aprilie 1515 (,,7023”), aminteşte ,,Mănăstirea lui Radul postelnicul”.Menţiunea, făcută în legătură cu întărirea de către domn a unor ocine dăruite unor moşneni buzoieni, pentru slujbe aduse domniei, constituie cea mai veche atestare a satelor Pârscovul şi Pănătăul, precum şi a unor moşii întinse la est până la Pârscov, la vest până la Sibiciu, la nord până la Pănătău şi Târcov, iar la sud până la apa Buzăului9. Demnă de reţinut este acea mănăstire a lui Radul postelnic amintită în cartea domnească, aşezământ care poate să fie unul precursor Mănăstirii Cârnu10.Hrisovul nu lasă să se înţeleagă că ar fi fost vorba doar de un topic; oricum, dacă ,,Mănăstirea lui Radul postelnic” ar fi fost atunci doar un punct de hotărnicie, ea amintea clar de un aşezământ monahal. După hrisov, nu se poate şti cine a fost acel Radul postelnic care făcuse o mănăstire acolo şi care stăpânise satele şi ocinele dintre Pârscov şi Pănătău, după cum nu sunt ştiute nici împrejurările în care stăpânirile sale ajunseseră în proprietatea domniei, care le dăruise moşnenilor11.Hrisoavele din jurul anului 1500 atestă doi mari postelnici cu numele de Radul, dintre care unul din neamul marilor boieri din Mărginenii Prahovei12,iar celălalt din neamul marilor boieri Craioveşti13.
Cele mai vechi hrisoave care fac referire la ctitorii Mănăstirii Cârnu datează de la mijlocul sec.al XVII-lea, fiind aşadar mai târzii cu un secol decât perioada considerată a ctitoririi lăcaşului. În lipsa pisaniilor vechi şi a pomelnicului originar, acestea rămân izvoarele esenţiale, care nici ele nu dau precis anul sau anii ridicării mănăstirii. Primul care a scris despre Mănăstirea Cârnu, Bazil Iorgulescu, în cunoscutul Dicţionar geografic al judeţului Buzău, făcea menţiunea, citând pisania pusă în 1822, cea veche fiind dispărută (ca şi următoarele, dealtfel), că schitul Cârnu fusese ctitorit în anul 1536, de către voievodul Mircea Ciobanul şi Doamna Chiajna şi că fusese reparat în anul 164314. Preluând informaţiile lui B.Iorgulescu, alte surse de la sfârşitul sec.al XIX-lea şi de la începutul celui următor au consemnat şi ele anul 1536 ca fiind al ctitoririi Cârnului15.Cu siguranţă că o pisanie a fost pusă bisericii în sec.al XVI-lea, atunci când a fost ridicată; dispărută la un moment dat, aceasta a fost înlocuită, probabil cu ocazia refacerilor din vremea lui Matei Basarab, în 1643 sau în a doua jumătate a sec.al XVIII-lea, în perioada de înflorirea a aşezământului, cu aşezarea lui Paisie Velicicovschi acolo. Această a doua pisanie trebuie să fi fost cea care a dat corect numele ctitorilor domneşti, dar nu şi anul exact. Pisania din anul următor ,,zaverei” lui Tudor Vladimirescu, rămasă cea mai veche sursă epigrafică văzută de Iorgulescu, a fost dată ca atare. Tot el preciza că pomelnicul (cu siguranţă şi el refăcut în 1822, astăzi şters) menţiona drept ctitori pe Mircea Ciobanul, Doamna Chiajna, Lepădatu, Lupu şi Maria. Mai târziu, în studiul său despre Cârnu, preotul Horia Constantinescu considera anii 1559-1569 (zece ani!) ca fiind perioada ridicării bisericii, ctitori fiind Doamna Chiajna şi fiul său, Petru cel Tânăr16.Cele mai vechi cărţi domneşti care amintesc Mănăstirea Cârnu nu menţionează însă decât numele Doamnei Chiajna, urmat de cel al boierilor Lupu logofăt şi Maria, cu fiul lor, Gheorghe spătar.
Socotit în unele surse ctitor, Mircea Ciobanul a fost domn al Ţării Româneşti în două rânduri, între anii 1545-1554 şi 1558-1559. Fiu al lui Radu cel Mare, a fost numit ,,Ciobanul”, pentru că înainte de a ajunge domn, se ocupase cu negustoria de oi, având el însuşi numeroase turme. Cronica ţării îl consemnează ca domn sângeros, amintind îndeosebi marele măcel al boierilor pribegi, întorşi în ţară după ce fuseseră amăgiţi de jurămintele împăciuitoare ale domnului. Împreună cu boierii au fost ucişi, spune cronica, amândoi episcopii din Ţara Românească (ai Râmnicului şi Buzăului), precum şi toţi egumenii, ,,cu mulţime de călugări”17.Aşezat de către cronicari şi istorici, în rândul domnilor răi, Mircea Ciobanul rămâne controversat în ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de biserică. Pe de o parte, e singurul voievod în legătură cu care cronica consemnează ucideri de arhierei, egumeni şi călugări, caz în care a lovit în însăşi organizarea bisericească a Ţării Româneşti. Pe de altă parte, a ctitorit împreună cu Doamna Chiajna, biserica Sfântul Anton a Curţii domneşti din Bucureşti (unde a fost înmormântat), Schitul Iezer din judeţul Vâlcea şi (probabil Mănăstirea Cârnu), reparând şi însemnata mănăstire a Snagovului, unde a început şi rezugrăvirea interiorului. De asemenea, a făcut mai multe donaţii şi întăriri către mănăstiri; între altele, a dăruit Mănăstirii Dohiariu de la Muntele Athos, alături de Doamna Chiajna, un Tetraevangheliar ferecat în aur şi argint. Marele istoric Constantin C.Giurescu precizează că ,,în timpul său, sunt amintite în documente mănăstirile Tisău şi Cârnu, prin părţile Buzăului”, fără să-l socotească neapărat ctitor acolo18.
Doamna Chiajna, cunoscută mai degrabă prin opera literară a lui Alexandru Odobescu19,a fost soţia lui Mircea Ciobanul şi fiica lui Petru Rareş, voievodul Moldovei, aşadar nepoată a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Născută pe la anul 1525, s-a căsătorit cu voievodul Mircea Ciobanul în anul 1546, având împreună mai mulţi copii. Menţionată în cronici şi hrisoave ca ,,Mirceoaia”, cu sensul de soţia lui Mircea Vodă Ciobanul, Doamna Chiajna a jucat rolul primordial în istoria Ţării Româneşti, între anii 1559-1568, adică în cei nouă ani de domnie ai fiului său, Petru cel Tânăr20.A fost caracterizată drept ,,o femeie energică, de mare voinţă, aprigă faţă de duşmani, cultă”21, fiind pentru români ceea ce în epocă a fost Caterina de Medicis pentru francezi.
După ctitorii domneşti Mircea şi Chiajna, vechiul pomelnic menţiona pe Lepădat, Lupu şi Maria. Lepădat trebuie să fi fost vreun boier buzoian, socotit ctitor ca unul care pe moşia lui îngăduise ridicare ctitoriei domneşti, sau poate ca principalul sprijinitor (sau ispravnic) al ridicării mănăstirii, după doamna ţării. Cu Lupu şi Maria, la care s-a alăturat fiul lor, Gheorghe spătar, se poate vorbi despre înnoirea lăcaşului şi deci despre alţi ctitori ai aşezământului, de astă-dată mari boieri ai Ţării Româneşti. Amintit în cărţi domneşti şi în pomelnicul dispărut al Mănăstirii Cârnu, Lupu din Alexeni şi Măgureni, boier ialomiţean de origine, numit aşa după moşii ale sale de acolo22, era menţionat prima dată într-un hrisov din anul 1590, ca logofăt din Alexeni; la 25 aprilie 1593 era atestat ca ,,grămatic”, iar în anul 1605 era vistiernic. Devenit mare boier, a ocupat dregătorii însemnate în Sfatul domnesc, în timpul voievozilor Radu-Şerban şi Radu-Mihnea. În anii 1608-1610 şi 1611, a fost mare logofăt în domnia lui Radu-Şerban, în divanul căruia apare, de regulă, al treilea, semn cert al însemnătăţii sale23.Din nou mare logofăt în anul 1614, în timpul voievodului Radu-Mihnea, a murit pe la anii 1615-1616, după care nu mai apare în hrisoave. A fost căsătorit cu jupâneasa Maria şi a avut doi copii: Gheorghe şi Maria (fiică vitregă).
Fiul său, Gheorghe din Alexeni şi Măgureni, amintit şi el în unele hrisoave, era spătar în timpul voievodului Radu-Şerban (1602-1611), iar din anul 1618 a devenit mare comis. Credincios voievodului Matei Basarab, a luptat alături de acesta în bătălia de la Plumbuita (1632), devenind apoi mare logofăt, ca şi tatăl său, între anii 1632-1634. A fost căsătorit cu jupâneasa Neacşa, fiica marelui postelnic Iane din Boleasca sau Băleasca (judeţul Ilfov). Marele logofăt Gheorghe a murit în anul 1634, fără să aibă copii, toate moşiile sale fiind moştenite de văduva sa, jupâneasa Neacşa, care s-a recăsătorit, probabil în 1635, cu Ghiorma, mai târziu mare ban al Olteniei24.
Stăpânitor al mai multor moşii în judeţul Ialomiţa, marele logofăt Lupu a devenit proprietar şi în judeţul Buzău, după obişnuinţa de atunci a marilor boieri de a-şi extinde domeniile funciare. Lupu din Alexeni şi Măgureni nu a cumpărat însă moşia pe care se afla Mănăstirea Cârnu de la Doamna Chiajna, aşa cum s-a afirmat25.În 1568, când ,,Mirceoaia” părăsise Ţara Românească, viitorul mare logofăt Lupu era doar un copil, care nicicum nu putea cumpăra o moşie cu un lăcaş domnesc aşezat acolo. Pe de altă parte, un hrisov din vremea voievodului Matei Basarab arată cum ajunseseră marele logofăt Lupu şi fiul său, Gheorghe, în stăpânirea moşiei Tega, pe care se afla şi mănăstirea26.După anul 1600, moşia pe care se afla mănăstirea era în stăpânirea boierilor din Cislău, rudele Doamnei Neaga, soţia fostului voievod Mihnea Turcitul27. Aşa cum arată o carte domnească din anul 1633, în vremea lui Radu-Şerban voievod, adică între anii 1602-1611, Lupul logofăt şi fiul său, Gheorghe spătar, cumpăraseră moşie la Tega, de la Preda spătarul şi de la fiul său, Dragomir vătaful din Cislău. Hotarele moşiei erau de la râul Buzău la izvoarele Tegăi, până în vârful Ulmetului, apoi în jos, pe Valea Cârnului, până la apa Buzăului28.Deşi nu menţionează explicit, este sigur că odată cu moşia a fost cumpărată şi biserica aşezată acolo, cu cele câteva chilii de lângă ea. Deşi domnească, ctitoria de la Cârnu fusese înstrăinată odată cu moşia şi nu separat. Mai mult, ea nu putea avea un statut de extrateritorialitate, fiind construită pe moşia care aparţinea unor localnici, moşneni, apoi boieri de pe Valea Buzăului, îndreptăţiţi să o vândă cu moşia, mai ales că nu o mai puteau întreţine. Hrisovul lui Matei Basarab, dat între 15 martie-31 august leatul 7141 (1633) întărea Mănăstirii Cârnul ocina de la Tega, precizând că ,,după aceia, când au fost în zilele lui Şărban voevod, iar jupan Lupul logofăt şi feciorul lui, Gheorghie spătar, ei au dat şi au miluit cu această ocină ce iaste zisă mai sus, din Tega, pentru sufletul lui şi pentru sufletele părinţilor lui, pe sfânta mănăstire ce să cheamă Cârnul”29.
După moartea marelui logofăt Gheorghe din Alexeni şi Măgureni, neavând copii, toate moşiile sale au rămas văduvei sale, jupâneasa Neacşa, care le-a adus ca zestre în cea de-a doua căsătorie a sa, cu viitorul mare ban Ghiorma. Acestuia din urmă i s-a zis, ca şi urmaşilor săi, Alexeanul, după însemnata moşie ialomiţeană Alexeni, pe care Neacşa i-o adusese ca zestre30.Locul său de origine nu este bine cunoscut, fiind considerat fie de obârşie din Moldova, fie cu rădăcini greceşti, după rezonanţa numelui său. Ghiorma (Gheorma) Alexeanul a fost mare căpitan de călăraşi, apoi mare sluger. Credincios voievodului Matei Basarab, alături de care a participat la bătăliile împotriva lui Vasile Lupu, Ghiorma Alexeanul a ajuns mare ban al Olteniei sau mare ban al Craiovei (după cum îl menţionează hrisoavele), fiind atestat cu cea mai însemnată dregătorie a Ţării Româneşti începând cu 4 ianuarie 1646 şi până la 13 noiembrie 1651, apoi între 6 iunie 1654-11 februarie 165531, la 3 mai 1652 fiind amintit ca mare clucer. Căsătorit a doua oară, cu jupâneasa Neacşa din Boleasca, a lăsat-o la un moment dat, păstrându-i însă moşiile. Din anul 1635 şi până în anul 1649, Mănăstirea Cârnu s-a aflat în grija marelui ban Ghiorma Alexeanul şi a soţiei acestuia, jupâneasa Neacşa. A fost o perioadă în care, pe de o parte, boierii din Cislău, cei mai puternici proprietari funciari în acele părţi, încercau să-şi extindă domeniul, prin cumpărări şi cotropiri, iar pe de altă parte, mănăstirea încerca să-şi extindă moşia către nord, spre Muscel. La 18 noiembrie 1645 este amintită o judecată pentru respectiva ocină, situată la nord de mănăstire. Voievodul Matei Basarab poruncea atunci jurătorilor luaţi pe răvaşe domneşti, de către Stroe roşul din Cislău, să jure că Stroe doar pusese zălog acea ocină la cumnaţii săi, Stoica şi Gherghina din Băşceani şi nu o vânduse32.De asemenea, le poruncea să jure dacă Stroe roşul doar pusese moşia Muscel ca zălog la Mănăstirea Cârnu şi nu o vânduse acesteia. Apoi, martorii trebuiau să jure că Stroe înapoiase banii luaţi de la cumnaţii lui şi deci i se cuvenea să i se întoarcă moşia33.Câţiva ani mai târziu, se confirma faptul că Stroe roşul chiar vânduse Mănăstirii Cârnu acea ocină de la Muscel, fără ştirea nepotului său, Dragul iuzbaşa din Cislău, care pe baza dreptului de protimisis răscumpărase acea parte, pentru 45 ughi34.Cu marele ban Ghiorma şi Neacşa se poate vorbi nu doar despre întărirea domeniului funciar al mănăstirii, cât mai ales de o altă înnoire a sa, în anul 1643. Datorată sau nu direct voievodului Matei Basarab, cel mai mare ctitor de biserici şi mănăstiri din istoria românilor, această nouă ctitorire a întărit prestigiul de mănăstire domnească aşezământului de la Cârnu35.
În anul 1649, într-o perioadă a luptelor dintre voievozii Matei Basarab şi Vasile Lupu (ultimul însoţit şi de pustiitorii cazaci şi tătari), marele ban Ghiorma Alexeanu şi jupâneasa Neacşa, temându-se ca mănăstirea să nu rămână pustie, au închinat-o ca metoc la marea lavră a Căldăruşanilor, înfloritoarea şi puternica ctitorie a voievodului Matei Basarab. Hrisovul din 13 aprilie 1649 menţionează clar că ,,temându-ne ca după noi să nu rămâie Sfânta mănăstire pustie şi fără moşii şi hrană, o închinăm metoc la Căldăruşani”36.
La o dată necunoscută însă, boierii din Boleasca, rudele jupânesei Neacşa, au luat Mănăstirea Cârnu, cu moşiile sale, apoi au închinat-o, ca fiind a neamului lor, Mănăstirii Bradu de pe valea Nişcovului37.În anul 1686, logofătul Paraschiv Boleşteanu şi jupâneasa Dumitra închinau Cârnu, socotindu-se urmaşii ctitorilor:,,care mănăstire ni se trage noao de la moşi, de la strămoşi”38.Zece ani mai târziu, după ce stolnicul Alexandru Alexeanu a cerut voievodului Constantin Brâncoveanu să judece pricina Cârnului, sprijinind cerinţa stareţului Nicodim al Căldăruşanilor şi aducându-se ca mărturie regăsitul hrisov din 1649, domnul şi Divanul au hotărât revenirea Mănăstirii Cârnu la Căldăruşani ca metoc, stare în care s-a aflat până la secularizarea din decembrie 1863. Cartea domnească din 6 februarie 1696, semnată, între alţii şi de fiii fostului mare ban Ghiorma, anume Alexandru mare vornic şi Constantin vel pitar, făcea un scurt istoric al Cârnului, amintind că ,,fost-au domnească mai dinainte vreme, a doamnei Mirceoaia”39.
Prin urmare, originea întemeierii Mănăstirii Cârnului trebuie căutată în marea tradiţie monasticească a ţinutului, întărită de apropierea de însemnatul drum al Buzăului, una dintre cele mai circulate căi către şi dinspre Braşov. În lipsa unor hrisoave care să ateste moşii domneşti acolo, este de crezut că Doamna Chiajna, cu ocazia vreunei călătorii pe Valea Buzăului, poate împreună cu voievodul Mircea Ciobanul, a decis să ridice o biserică, în jurul căreia să fie întemeiată o comunitate monahală. Că Doamna Chiajna a fost ctitor al mănăstirii, mai puţin probabil şi Mircea Ciobanul, o atestă tradiţia locală, primele hrisoave şi sursele epigrafice (pisaniile şi pomelnicul), astăzi dispărute. Deşi biserica a fost ridicată cel mai probabil în vremea tânărului domn Petru cel Tânăr, acesta nu apare amintit ca fiind ctitor, în nici una dintre sursele amintite, fie pentru că nu a avut nici o legătură cu ctitoria mamei sale, fie că, aşa cum cronicarii au considerat-o pe Doamna Chiajna ca fiind adevăratul conducător al Ţării Româneşti în domnia fiului său şi aici au socotit la fel. După Doamna Chiajna, ctitori au fost socotiţi şi mari boieri munteni. Acel Lepădat amintit în vechiul pomelnic trebuie să fi fost un boier buzoian, aşadar din părţile locului. Este sigur că, în vremurile de pustiiri şi primejdii, de la sfârşitul sec.al XVI-lea şi începutul sec.al XVII-lea, mănăstirea s-a aflat în grija boierilor locali, aşa-numiţi boieri din Cislău. De la aceştia au cumpărat moşia Tega, cu mănăstirea de pe ea, marele logofăt Lupu şi soţia sa, Maria, împreună cu fiul lor, Gheorghe, mai târziu mare spătar. Lor li se datorează lucrări de înnoire făcute la Cârnu în anul 1616, precum şi primele înzestrări ştiute acolo, ceea ce le-a dat statutul de ctitori noi, mănăstirea devenind deopotrivă ctitorie domnească şi boierească. După moartea marelui spătar Gheorghe, în lipsa urmaşilor, moşiile sale, împreună cu mănăstirea, au rămas soţiei sale, jupâneasa Neacşa. Prin căsătoria cu marele ban Ghiorma Alexeanu, acestea au trecut în marele domeniu funciar al familiei Alexeanu, banul şi soţia sa închinând Cârnu ca metoc la Mănăstirea Căldăruşanilor, în anul 1649. Aceasta nu înainte ca în anul 1643 să fie săvârşite alte înnoiri acolo, poate şi cu sprijinul marelui voievod Matei Basarab, ceea ce mai târziu a determinat atribuirea statutului de ziditor acolo şi lui Matei-Vodă, confirmând, pe de altă parte, poziţia de ctitorie domnească a Cârnului. În 1686, boierii ilfoveni din Boleasca, rudele jupânesei Neacşa, socotind Cârnu ca fiind mănăstire ctitorită de neamul lor, au închinat-o Mănăstirii Bradu, închinată şi ea Locurilor Sfinte. Regăsirea hrisovului din 1649 a determinat judecată domnească în 1696, sprijinită de fiii lui Ghiorma Alexeanu, Alexandru şi Constantin, mari dregători, ocazie cu care s-a reamintit şi întărit statutul de mănăstire domnească pe care îl avea Cârnu, de la Doamna ,,Mirceaoia”,revenind ca metoc la Căldăruşani, necuvenindu-se ca o ctitorie domnească să fie luată şi închinat de boieri.
Începuturile acestui aşezământ monahal, cel mai vechi care ni s-a păstrat în părţile estice ale Munteniei, i-au dat statutul de ctitorie domnească şi boierească deopotrivă. Cunună a spiritualităţii ţinutului de munte al Buzăului, Mănăstirea Cârnu avea să îşi lege numele, în secolul al XVIII-lea, şi de cel al înnoitorului monahismului la noi, Paisie Velicivovschi.