PE URMELE LUI ION CREANGĂ. LA 123 DE ANI DE LA VEŞNICIA LUI

PE URMELE LUI ION CREANGĂ.La 123 de ani de la veşnicia lui. Nu m-am gândit să scriu despre viaţa şi opera lui Ion Creangă. Despre Povestitorul Naţional au scris şi vor mai scrie alţii. Ca atâtea generaţii de pe la 1870 încoace, am învăţat limba moşilor şi strămoşilor după Amintirile, poveştile şi povestirile sale. Cei de astăzi, din păcate, poate îl uită… Am mers de câteva ori pe urmele marelui Creangă şi m-am gândit să dau aici câteva locuri, pe care unii le ştiu poate, iar alţii le vor vedea. Întâi în ţinutul Neamţului, care a dat atâtea faptea şi atâţia mari oameni istoriei neamului încât parcă nici nu se mai pot înşira. Apoi în Iaşii culturii noastre de aur, unde Povestitorul şi-a trăit a doua parte a vieţii şi unde a creat nemuritoarea sa operă. Aşadar, primul popas în satul Humuleşti, azi inclus la oraşul Târgu-Neamţ. Pe o stradă în centrul Humuleştilor, venind dinspre Piatra, se face la dreapta, chiar pe lângă biserică (care nu mai este cea din vremea lui) şi în faţa căreia se află un bust al său. Casa memorială se păstrează bine; are spatele către şosea şi pare o apariţie surprinzătoare între atâtea case noi. Acolo a locuit Povestitorul de la naştere până la plecarea la Iaşi, vreo două decenii, cu excepţia perioadelor când s-a aflat la Broşteni şi Fălticeni (vezi Amintiri din copilărie).Tot acolo, un parc tematic cu personaje din scrierile sale a fost amenajat în ultimii ani şi face locul mai interesant vizitatorilor. În Iaşi, al doilea popas, prima dată în Copou. Pe strada Berthelot, lângă Universitatea Asachi, se află Biserica 40 de mucenici , unde era preot socrul Povestitorului şi unde acesta a slujit prima dată ca diacon. O placă de marmură albă, fixată pe zid, menţionează:<>.Casele parohiale vechi, în care a locuit, au dispărut de mult… Al treilea popas, în Târgu Cucului, la Biserica Bărboi, unde Povestitorul a slujit, cu întreruperi (revenind la 40 de mucenici), între anii 1863-1865. A locuit într-o casă din incinta fostei mănăstiri (până la secularizare), între 1863-1866, când s-a mutat la Golia. Pare-se că a locuit, după o sursă de epocă, într-o casă din vălătuci, care desigur nu este cea etajată păstrată până astăzi acolo. O vreme, a slujit ca diacon şi la Biserica Sfântul Pantelimon, aflată nu departe de Bărboi. Al patrulea popas puţin mai sus, la Mănăstirea Golia, recent restaurată, unde Povestitorul a slujit câţiva ani, între 1866-1868, după unii biografi sau 1866-1871, după alţii. În incintă, la est de biserică, lipită de zid, se păstrează casa veche, care aduce a paraclis medieval, unde a locuit în anii în care a slujit la Golia. Un bust al marelui Povestitor se află în pridvor, iar o placă de marmură albă glăsuieşte prin literele aurii:,,ÎN ACEASTĂ CLĂDIRE A LOCUIT/ MARELE SCRIITOR/ ION CREANGĂ/ ÎN 1866-1871”. Al cincilea popas într-un loc deja clasic, Bojdeuca din Ţicău. Acolo a locuit Povestitorul ultimele două decenii ale vieţii şi a creat opera care l-a făcut nemuritor. Pe peretele dinspre stradă, în pridvor, o placă tot de mamură albă glăsuieşte:<<ÎN ACEASTĂ ,,BOJDEUCĂ DE CĂSUŢĂ”/ DEVENITĂ MUZEU MEMORIAL LA 15 APRILIE 1918/ ION CREANGĂ ŞI-A PETRECUT ULTIMELE DOUĂ DECENII/ ALE VIEŢII, SCRIIND LA ÎNDEMNUL/ LUI MIHAI EMINESCU, GENIALA SA OPERĂ,/ POVEŞTILE ŞI AMINTIRILE DIN COPILĂRIE./ ULTIMA RESTAURARE: MARTIE 1984-IUNIE 1985>>.Nu vorbesc de interiorul casei, binecunoscut. Al şaselea popas şi ultimul, la Cimitirul Eternitatea, unde Povestitorul îşi doarme somnul de veci. Ceva mai încolo, odihnesc George Topârceanu, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Anghel, Nicu Gane şi alţii. Monumentul original îi fusese ridicat prin stăruinţele prietenului Ioan S.Ionescu şi a fost înlocuit în urmă cu câteva decenii cu actualul, înfăţişându-i bustul. Dau alăturată fotografia funerară originală. P.S. Debitul de tutun al fratelui său, Zahei, în care a murit, în noaptea de 31 decembrie 1889 (adică exact acum 123 de ani) MARELE ION CREANGĂ, se afla pe strada Golia la no.51. Nu mai există de mult…

CĂPITANI DE LEGENDĂ ÎN OASTEA LUI MIHAI VITEAZUL. RADU CALOMFIRESCU, DELI MARCU ŞI POPA STOICA DIN FĂRCAŞELE.

CĂPITANI DE LEGENDĂ ÎN OASTEA LUI MIHAI VITEAZUL. RADU CALOMFIRESCU, DELI MARCU ŞI POPA STOICA DIN FĂRCAŞELE. În umbra lui Mihai Viteazul, unii dintre căpitanii săi au intrat în legendele românilor (sau ale balcanicilor), ca unii care şi-au legat numele de epopeea marilor lupte cu turcii, pentru apărarea Ţărilor Române şi a creştinătăţii. Între aceştia, s-au numărat Radu Calomfirescu, Deli Marcu şi popa Stoica din Fărcaşele Romanaţilor. RADU CALOMFIRESCU. Mare căpitan şi mare boier muntean, înrudit cu fraţii Buzeşti, a participat la războiul antiotoman al lui Mihai Viteazul, încă de la declanşarea acestuia, având însemnate sarcini militare, dar şi diplomatice. Cronica Buzeştilor menţionează că el, împreună cu fraţii Buzeşti, a plecat din tabăra de la Hulubeşti, la porunca lui Mihai Viteazul, cu ,,o seamă de oşti alese”, comandând oştile învingătoare în bătăliile de la Putinei (4/14 ianuarie 1595) şi Stăneşti (6/16 ianuarie 1595). Şi cronica ţării menţionează că Mihai-Vodă ,,trimese străji asupra tătariloru, pre Radulu Buzesculu cu fraţii lui, Preda Postelniculu şi Stroe Postelniculu, şi Radulu Calomfiresculu, cu o seamă de oşti alese”. În luna mai 1595, Radu Calomfirescu şi Radu Buzescu l-au reprezentat pe Mihai Viteazul la nunta principelui Sigismund Bathory cu Maria-Cristiana, la Alba-Iulia. Cu ocazia bătăliei de la Călugăreni, s-a crezut greşit că Radu Calomfirescu ar fi complotat alături de alţi boieri şi că ar fi fost ucis de Mihai Viteazul. Peste câţiva ani, în primăvara anului 1600, a participat la campania din Moldova. Peste secole, faptele de vitejie din luptele cu turcii au făcut din Radu Calomfirescu personaj de baladă şi de cântec epic istoric. În a doua jumătate a sec.al XIX-lea, dramaturgul Ion Dumitrescu a făcut din acest căpitan personajul principal al dramei istorice intitulată chiar Radu Calomfirescu. Şi aceasta, ca şi creaţiile populare, arată fapte denaturate, ca şi viziunea asupra sfârşitului său. Poezia populară Radu Calomfirescu, pe care a cules-o Vasile Alecsandri, socoteşte greşit că acest căpitan a trăit pe vremea lui Mircea-Vodă şi că, fiind pretendent la tronul ţării, fusese ucis de boierii Buzeşti şi de Căpleşti. Imaginaţia populară, pe lângă atâtea fapte denaturate, a reţinut însă pentru posteritate că acest viteaz căpitan luptase cu tătarii, numindu-l ,,Radul din Calomfireşti/ Zmeul ţerii Româneşti”. DELI MARCU. Căpitan de origine raguzană, din Dalmaţia, era considerat de unele surse de epocă sârb sau albanez. Porecla turcească ,,Deli” (,,Nebunul”), care i-a devenit nume, a primit-o în legătură cu vitejia şi curajul nebunesc de care dădea dovadă în lupte. A intrat în oastea lui Mihai Viteazul încă de la începutul războiului antiotoman, prima luptă la care a participat fiind bătălia de la Craiova, în martie 1595, în care a rezistat turcilor cu doar 160 de oşteni. În lunile aprilie-iunie 1595, Deli Marcu a condus atacurile asupra cetăţilor Turnu şi Nicopole, la 1/11 iunie 1595 distrugând un pod de vase făcut de turci peste Dunăre. A participat apoi la bătălia de la Călugăreni, precum şi la bătăliile din toamna anului 1595. La 21 mai 1596, cu o oaste din 1500 de haiduci sârbi, Deli Marcu a atacat ţinuturile din sudul Dunării, ajungând până la oraşul Plevna, de unde a luat o pradă bogată, valorând 400 000 taleri, precum şi numeroşi ostatici, între care 70 de evrei bogaţi, 400 de turci şi copiii dregătorului otoman al oraşului. A fost atacat de o oaste otomană pe drumul înapoi, spre Ţara Românească, reuşind însă să se întoarcă cu bine. În anii următori, Deli Marcu şi oştenii săi au trecut sub porunca lui Sigismund Bathory, luptând împotriva turcilor din părţile Timişoarei, după care a revenit în oastea lui Mihai Viteazul. În toamna anului 1599 a participat la campania din Transilvania, fiind subordonat lui Baba Novac, comandantul general al cavaleriei Viteazului. În primăvara anului 1600, Deli Marcu a intrat în fruntea oştenilor săi în Moldova, alături de Mihai Viteazul şi Baba Novac având rolul cel mai însemnat în aducerea acestei ţări române sub ascultarea lui Mihai-Vodă. A pătruns în cetatea Sucevei alături de voievod şi de Baba Novac; la 9 mai 1600 se afla în tabăra de la Iaşi, în fruntea celor 3500 de oşteni ai săi, iar în luna iunie 1600 a desfăşurat acţiuni în ţinutul Cernăuţilor, ameninţând graniţa cu Polonia.Împreună cu Baba Novac, Deli Marcu a luptat la cetatea Hotin, unde se refugiase Ieremia Movilă, unele surse poloneze arătând că el condusese şi un atac asupra Colomeii. Într-o scrisoare poloneză din 21 iunie 1600, se menţiona că Mihai-Vodă trimisese pe un ,,căpitan Deli Marcu, cu 3500 de oameni, care s-au aşezat la doar o milă de Sniatyn”. În fruntea haiducilor săi, Deli Marcu a atacat şi raiaua Tighinei, astfel că, prin acţiunea lui, ,,Mihai restabilea vechile hotare moldoveneşti, închizând în ele teritoriul răpit de turci”. La începutul lunii septembrie 1600, Deli Marcu a revenit în Transilvania, luptând în Ţara Bârsei împotriva saşilor care încercau să se opună lui Mihai Viteazul, refuzând să-i mai recunoască autoritatea. După înfrângere, a rămas credincios voievodului său, respingând ferm propunerile de trădare, făcute lui şi lui Baba Novac, de către Ştefan Csaky, la 1 octombrie 1600. Câteva zile mai târziu, pe când se afla la Râşnov, a fost trimis de Mihai Viteazul să-i protejeze fiul venit zălog în Transilvania. Misiunea fiindu-i dată, mai târziu, vistiernicului Stoica, Deli Maracu a coborât împreună cu Mihai Viteazul şi Baba Novac, pe valea Buzăului, în încercarea de a opri invazia poloneză. Deli Marcu a condus un atac prin surprindere, dat la Năeni, ,,supt muntele Slonului”, dar a fost respins de un asalt al cazacilor din oastea poloneză. Deli Marcu s-a retras apoi cu voievodul în Oltenia, luptând împotriva unor forţe turceşti care atacau acea parte a ţării. În luna noiembrie 1600, când Mihai Viteazul plecase în pribegie, iar Simion Movilă fusese deja instalat domn de către polonezi, turcii au efectuat o nouă incursiune la nord de Dunăre, poruncită de Mahmud Paşa. Încercând să se opună turcilor, în părţile Craiovei, Deli Marcu a fost rănit în bătălie şi făcut prizonier. O relatare din 9 decembrie 1600 a călugărului franciscan Eustachio Fontana, către cardinalul Cinzio Aldobrandini, menţiona că Deli Marcu, ,,om de origine sârbească şi de o mare valoare, căpitan de prim rang pe lângă Mihai”, fusese ,,prins împreună cu 18 sau 20 oameni de-ai săi, care au fost ucişi în timp ce se apărau”. La 12 noiembrie 1600, Mahmud Paşa, fără îndoială mândru de a fi prins un mare căpitan al Viteazului, l-a trimis pe Deli Marcu la Constantinopol. Un raport al agentului englez Henry Lello amintea că, un căpitan de frunte al lui Mihai-Vodă, trimis să-i iscodească pe turci, fusese prins şi adus la Sublima Poartă, unde fusese interogat asupra intenţiilor voievodului său. Se ştie că Deli Marcu s-a comportat curajos până la capăt, răspunzând cu dârzenie atât vizirilor, cât şi sultanului, care a dorit să-l interogheze în persoană. El ,,a răspuns că Mihai era un om de o mare valoare şi că Dumnezeu va pedepsi nedreptatea care i s-a făcut”. Remarcabil, Deli Marcu a respins toate propunerile de a-şi trăda voievodul şi de a-şi renega credinţa.,,Rămânând el devotat religiei creştine, îl vor omorî, tăindu-i capul”, spunea o sursă de epocă, ceea ce s-a şi întâmplat; turcii au vrut să-l atârne în furci, apoi s-au răzgândit, ,,i-au tăiat capul şi i-au aruncat trupul la câini”. Rămas credincios lui Mihai Viteazul până la sfârşitul vieţii, Deli Marcu a fost considerat de turci drept unul dintre cei mai de seamă duşmani ai lor. O dovedeşte şi un episod consemnat în epocă, potrivit căruia Mehmed Satârgi Paşa, cel pus în 1595 să cârmuiască Ţara Românească, arătase tuturor ,,o căpăţână cu pielea umplută cu paie, anunţând că era a lui Deli Marko, cu o notă ataşată, care spunea:<>, dar viteazul căpitan continuând să-i atace pe turci, pentru că era de fapt în viaţă, paşa fusese dovedit de mincinos”. Mare căpitan şi credincios al lui Mihai Viteazul, Deli Marcu a devenit personaj de legendă, amintit atât în folclorul românesc, cât şi în cel balcanic, prin balade sau poezii populare precum Deli Marcu şi Deli Marcu, fratele lui Negru-Vodă. Un frumos cântec de vitejie de pe Valea Timocului (Serbia), vorbeşte, de asemenea, elogios despre ,,Un Marcu Deli Marcu” viteaz şi curajos. STOICA din Fărcaşele. Mai cunoscut ca Popa Stoica din Fărcaşe (ori ,,Fărcăşanu”), era preot din judeţul Romanaţi, intrat în oastea lui Mihai Viteazul. Amintit ca popă şi logofăt, între anii 1593-1601, Stoica din Fărcaşe a participat la războiul antiotoman purtat de Mihai Viteazul, încă de la declanşarea acestuia. A participat la bătălia de la Călugăreni, unde a condus un corp de oaste cu 1200 de călăreţi, atacând din flanc turcii porniţi în urmărirea lui Mihai Viteazul şi zdrobindu-i. Prin faptele sale de vitejie, săvârşite şi în alte bătălii cu turcii, a devenit erou de baladă (iar Dimitrie Bolitineanu i-a dedicat o poezie). Istoria Generală a Daciei scrie despre el că ,,fusese preotu mireanu şi se numea Popa Stoica, din satulu Farcaşu, judeţulu Romanaţii; dar luăndu parte în resboae de bună voe, şi arătându talente ostăşeşti, Mihaiu Vodă l`a tunsu, l`a numit Agă şi l`au făcutu căpitanu peste pedestrime”. Popa Stoica a fost atestat şi după domnia lui Mihai Viteazul, ca logofăt, iar în anul 1624 ajunsese mare logofăt. A fost căsătorit cu Neacşa, având mai mulţi copii: viitorul mare stolnic Radu Fărcăşanu; Maria, căsătorită cu marele comis Conda; Tudosie; Vlad şi un al Vlad. (Fragmente din volumul Ştefan Grigorescu,Căpitanii lui Mihai Viteazul. Editura Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2011, p.71-72, 94-97 şi 125. Premiul Naţional ,,A.D.Xenopol” al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.)

FRUMOASA ŢARĂ AVEM...

FRUMOASĂ ŢARĂ AVEM... Cai la Sâmbăta de Jos, livadă pe Valea Buzăului, flori şi calcar la Năeni, iaz la poalele Munţilor Cozia şi lebede lângă Cetatea Făgăraş.

IUBIŢI-VĂ ŢARA (VII)

IUBIŢI-VĂ ŢARA (VII) N-am mai postat de mult, din lipsă de timp, aşa că m-am gândit să mai inserez câteva fotografii din călătoriile făcute în ultimul an. Din minunata noastră Moldovă, splendidele aşezăminte monahale de la Neamţ, Horaiţa şi Vovidenia. Despre Iaşii culturii noastre ce să mai spun? Din mii de fotografii, le postez pe cele cu mănăstirile Golia (unde o vreme a locuit marele nostru Creangă) şi Galata (ctitoria lui Petru-Vodă Şchiopul), bojdeuca unde s-au scris cele mai frumoase Amintiri din copilărie şi statuia Marelui Ştefan, din faţa Palatului Culturii.

CÂŢIVA STRĂINI, CĂPITANI ÎN OASTEA LUI MIHAI VITEAZUL. BRANIŢCHI, VELICICO ŞI WALENTYN WALAWSKY.

CÂŢIVA STRĂINI, CĂPITANI ÎN OASTEA LUI MIHAI VITEAZUL. BRANIŢCHI, VELICICO ŞI WALENTYN WALAWSKY. Monografiile dedicate lui Mihai Viteazul, eroul naţional, începând cu cea a lui Nicolae Bălcescu, de la mijlocul secolului al XIX-lea, apoi cea a lui Ion Sârbu, de la începutul secolului XX, continuând în perioada interbelică cu cele ale lui Nicolae Iorga şi P.P.Panaitescu ş.a.m.d., subliniază şi contribuţia căpitanilor săi la marile realizări istorice ale epocii. Unii dintre aceştia din urmă au fost români, alţii străini; unii au avut moarte de eroi, alţi au rămas în hrisoave şi cronici drept trădători ai marelui voievod. Câteva rânduri despre unii străini, doi polonezi şi un sârb, căpitani în oastea Viteazului. Altfel spus, pe scurt despre eroi şi trădători. BRANIŢCHI. Zis şi Branicky, căpitan de însemnătate secundară, polonez de origine, a fost comandantul unui polc de cazaci. A intrat în oastea lui Mihai Viteazul cel mai probabil în toamna anului 1598, odată cu Walentyn Walawsky. În vara anului 1599, se afla cu cazacii săi în tabăra de lângă râul Buzău, iar la începutul lunii octombrie 1599, în tabăra de la Ploieşti. A participat la bătălia de la Şelimbăr (18/28 oct.1599), Walawsky menţionând că, iniţial, Braniţchi fusese ţinut în rezervă, apoi că a intrat în luptă, la cererea voievodului. Sprijinindu-l pe Viteaz, cazacii lui Braniţchi au reuşit să oprească atacul maghiar, care dăduse peste cap asaltul oştenilor conduşi de Baba Novac şi Walawsky. Mihai Viteazul însuşi menţiona că ,,ne-am luptat mult şi, în sfârşit, rupând rândurile vrăjmaşilor” a intrat după ei, în tabăra lor, ,,cu cazacii lui Braniţchi şi cu secuii”. În fruntea polcului său, Braniţchi a participat apoi la campania din Moldova (primăvara 1600), de unde în septembrie 1600 s-a întors în Transilvania, cu restul oştirii voievodului. A murit în bătălia de la Mirăslău, la 18 septembrie 1600, în slujba lui Mihai Viteazul. VELICICO. Căpitan de haiduci, era de origine sârbă; numit şi Veliciko sau Velişco. A intrat în slujba lui Mihai Viteazul cel mai probabil în anul 1595, comandând haiduci balcanici. Velicico s-a afirmat în mai multe bătălii cu turcii, cronicile consemnându-i elogios numele, îndeosebi în legătură cu ultima bătălie pe care a purtat-o. În anul 1596, o oaste de 1 500 de oşteni, condusă de Velicico, a atacat în Dobrogea, cucerind şi jefuind însemnatul oraş otoman Babadag. Pe drumul de întoarcere, cronicile consemnează că în locul numit Comisul, oastea lui Velicico, deplasându-se greu datorită prăzilor şi prizonierilor luaţi, a fost ajunsă din urmă de o oaste otomană mai numeroasă, 1 300 de haiduci luptând cu 12 000 de turci. În bătălia care s-a dat vreme de trei zile, haiducii au fost învinşi şi aproape toţi ucişi, în frunte cu viteazul lor căpitan, Velicico, la aflare morţii căruia însuşi Mihai Viteazul fiind întristat. Istoria Ţăerei Româneşci, de cându au descălicatu românii, descrie evenimentul astfel:,,Ear` cându fu la cursul anilor 7105, Mai 6, trimise Michaiu Vodă pe Velicico cu haiducii la Baba, de o ocoliră şi o bătură, şi o aprinseră şi multă bunătate şi avuţie dobândiră, şi întorcându-se înapoi cu dobândă, ear` turcii se strânseră de toate părţile şi purceseră după Velicico şi lu ajunseră la un locu ce se chiamă Comisulu, şi deteră resboiu unii cu alţii şi fu biruit Velicico, şi periră toţi haiducii, şi luară turcii toată dobânda înapoi. Michaiu Vodă foarte se întristă.” Moartea eroică a acestui căpitan de haiduci, căzut în războiul antiotoman în slujba Viteazului, a impresionat şi istoricii sec.al XIX-lea, care l-au numit ,,general” al oştirii lui Mihai Viteazul. Teutschlander scria că ,,un general valah, pe nume Velicico, care năvălise în Bulgaria [de fapt, Dobrogea-n.n.] şi incendiase oraşul Babadag, căzu curând după aceea într-o cursă şi fu măcelărit împreună cu forţele sale formate din valahi şi haiduci.” Ubicini zicea că ,,generalul Velicico fu învins şi ucis la locul numit al Scutierului”, iar Jean A.Vaillant afirma şi el:,,comisul său Velicico luptă în Bulgaria şi este omorât la locul numit astăzi locul Comisului”.Engel consemna şi el moartea eroică a acestui căpitan al Viteazului, punând-o în ziua de 16 iunie 1596:,,un comandant valah, Velicico, a pătruns cu valahi şi haiduci transilvăneni în Bulgaria, a dat foc oraşului Baba, a fost însă surprins la 16 iunie şi bătut”.Din istoriografia românească a secolului respectiv,Istoria generală a Daciei, a lui Dionisie Fotino, consemna moartea acestui viteaz căpitan, la 7 mai 1596, astfel:,,La 4 mai 1596, l-a trimis pe Velitcu la Toba-badi [Babadag-n.n.], unde a învins, dar pe drumul înapoi, au ajuns pe Velitcu la locul care se chiamă Comisu, i-au tăeatu trecătorile şi după o luptă de trei zile, oştirea românească s-a sfărâmatu, Velitcu s-a ucisu”.Numele său este consemnat şi pe soclul celebrului monument al lui Mihai Viteazul, dezvelit la 8 nov.1874 în Bucureşti. WALENTYN WALAWSKY. Numit şi Valentin Valavschi, în forma românească, era nobil polonez, nepot al lui Andrei Taranowski, sol în Ţările Române în câteva rânduri şi cunoscut al lui Mihai Viteazul. Walawsky a intrat în slujba lui Mihai Viteazul la sfârşitul anului 1598 sau la începutul anului următor, comandând, după cum el însuşi scria, ,,polcul meu de 700 de călăreţi cazaci”.În vara anului 1599 era în tabăra de lângă râul Buzău, iar la începutul lui octombrie era în tabăra de la Ploieşti. Walawsky a participat la bătălia de la Şelimbăr, pe care el însuşi o descria într-o scrisoare trimisă la 24 octombrie 1599 unchiului său Taranowski. Menşiona acolo că:,,am fost respins cu polcul meu, de către ostaşii lui Bathory şi din această cauză, Mihai m-a ajutat cu suliţaşii săi. Când mi-au sosit ostaşii lui Mihai în ajutor, am împins îndărăt oastea lui Bathory”.Se intitula pe sine însuşi ,,polcovnic al voievodului Munteniei şi Transilvaniei”. În toamna anului 1600 s-a dovedit trădător, fugind cu trupele sale de la Mihai Viteazul, pentru a se alătura cancelarului polonez Zamoyski, care invadase Ţara Românească. Pentru trădarea lui, aducând cancelarului polonez nu doar oşteni, ci şi o cutie cu scrisori ale lui Mihai Viteazul, Walawsky a fost ,,primit cu mulţumire de domnul hatman şi i s-au dăruit pentru aceasta 1 000 de zloţi roşii”. (Fragmente din volumul Ştefan Grigorescu,Căpitanii lui Mihai Viteazul. Editura Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2011, p.62-63 şi 136-136. Premiul Naţional ,,A.D.Xenopol” al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.)