IUBIŢI-VĂ ŢARA (VII)

IUBIŢI-VĂ ŢARA (VII) N-am mai postat de mult, din lipsă de timp, aşa că m-am gândit să mai inserez câteva fotografii din călătoriile făcute în ultimul an. Din minunata noastră Moldovă, splendidele aşezăminte monahale de la Neamţ, Horaiţa şi Vovidenia. Despre Iaşii culturii noastre ce să mai spun? Din mii de fotografii, le postez pe cele cu mănăstirile Golia (unde o vreme a locuit marele nostru Creangă) şi Galata (ctitoria lui Petru-Vodă Şchiopul), bojdeuca unde s-au scris cele mai frumoase Amintiri din copilărie şi statuia Marelui Ştefan, din faţa Palatului Culturii.

IUBIŢI-VĂ ŢARA.

Din câteva mii de fotografii pe care le-am făcut de curând în ţinutul Neamţului şi în cel al Sucevei, am ales câteva.Fără vreun criteriu deosebit şi poate nu cele mai bune.Oricum, am vrut să arăt doar o picătură din ce înseamnă ţara moşilor şi strămoşilor noştri. Vedeţi Mausoleul de la Mărăşeşti, cu oasele a mii de oştaşi români şi opriţi-vă la mormântul copilului erou Măriuca Zaharia şi la sarcofagul generalului Eremia Grigorescu. Apoi, poposiţi la cetăţile Sucevei şi Neamţului, între zidurile cărora s-a scris atâta istorie românească.Vedeţi mănăstiri după mănăstiri; am aşezat aici doar ceva din Agapia, Văratic,Humor, Voroneţ şi Râşca.Având cultul marilor noştri literaţi, vă invit să vedeţi casa Vlahuţă de la Agapia, casa Sadoveanu de la Vovidenia Neamţului, casa Labiş de la Mălini, casa Hogaş de la Piatra-Neamţ şi casa marelui nostru povestitor, Ion Creangă, de la Humuleşti.IUBIŢI-VĂ ŢARA!

MĂNĂSTIREA BISTRIŢA (NEAMŢ)

MĂNĂSTIREA BISTRIŢA (JUD.NEAMŢ) Monument esenţial al istoriei românilor, această mănăstire se află la 6 km vest de Piatra-Neamţ, pe valea Bistriţei. Se ajunge acolo pe drumul Bicazului, din reşedinţa nemţeană, în prima localitate, care poartă numele marelui voievod Alexandru cel Bun, un drum urcă 2 km spre dreapta, puţin către dealuri, până spre marginea de sus a satului Bistriţa. Turlele bisericii şi ale clopotniţelor sunt vizibile de departe, la fel acoperişurile noi ale caselor monahale; o parcare mare marchează partea sudică a incintei, iar în dreapta ei, cimitirul mănăstirii şi al satului. Socotită cea mai mare ctitorie muşatină a Moldovei, rivală a Neamţului, faţă de care este mai veche, Mănăstirea Bistriţa te coboară sigur în vremurile voievozilor Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. După tradiţie, îşi are începuturile pe la 1390, când voievodul Petru I Muşat a trimis aici un călugăr, Pafnutie, însoţit de doi discipoli, pentru a ridica un schitişor de lemn. E sigur că cel care a întemeiat mănăstirea şi care aici este parcă mai prezent ca oriunde în Ţara Moldovei a fost Alexandru cel Bun, domn al Moldovei şi binefăcător al ei între anii 1400-1432; anii lui au fost anii celei mai liniştite şi mai prospere domnii din istoria Ţării Moldovei. Prin grija lui Alexandru-Voievod, hotărât să facă aici necropola familie sale, la Bistriţa s-au construit prima biserică de piatră, turnul clopotniţă, chilii şi o casă domnească. În anul 1488, Ştefan cel Mare şi Sfânt, care şi-a înmormântat aici doi copii, Alexăndrel şi Ana, a ridicat un nou turn şi i-a adăugat paraclis, dăruind mănăstirii şi două clopote. Aici, la Bistriţa, s-a refugiat în anul 1538, după ce şi-a pierdut tronul şi în drum spre refugiul transilvănean, voievodul Petru Rareş, care deja mărise (în 1529) paraclisul ridicat de părintele său şi care, în a doua domnie, avea să refacă zidul de incintă, să ridice alt turn de intrare (păstrat şi astăzi), în care a dispus un mic paraclis şi să edifice o şcoală domnească, în incinta mănăstirii. În forma de astăzi, biserica Mănăstirii Bistriţa a fost ctitorită în anul 1554 de voievodul Alexandru Lăpuşneanu, nu sângerosul domn prezentat eronat de literatul Costache Negruzzi, ci mare protector de cultură, ctitor şi restaurator la Pângăraţi, Bistriţa, Slatina, Rădăuţi şi în alte părţi. Edificiul central al Mănăstirii Bistriţa, biserica Adormirea Maicii Domnului, se ridică zveltă şi maiestuoasă prin albul zidurilor sale, în mijlocul incintei. Este un monument etalon pentru arhitectura religioasă moldovenească, imitaţiile sale putând fi văzută aiurea, în toată vechea ţară a românilor de la est de Carpaţi. Biserica are cinci încăperi şi o singură turlă, cu acoperiş în fleşă. Intrarea dinspre sud este încununată de frumosul tablou al Maicii Domnului, puţin în lateral păstrându-se pisania şi stema Ţării Moldovei, puse în vremea lui Vodă-Lăpuşneanu. Biserica păstrează, mai mult sau mai puţin sigure (refacerile repetate şi jafurile pierzându-le uneori locul) numeroase morminte voievodale şi arhiereşti. În prima încăpere se păstrează mormintele a trei arhierei ai Moldovei sec.XVI-XVII, iar în cea de-a doua se păstrează mormintul mitropolitului Iosif, primul vlădică al Moldovei, cel al marelui vornic Ivaşcu Golescu, venit din Ţara Românească şi răposat aici şi cel al marelui cronicar Grigore Ureche (în stânga), îngropat în mormântul pregătit pentru părintele său (înhumat însă la ctitoria sa de la Secu). În cea de-a treia încăpere, gropniţa voievodală, mormântul din stânga păstrează osemintele marelui voievod Alexandru cel Nun şi ale soţiei sale Ana, iar cel din dreapta pe cele ale fiului favorit al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Alexăndrel-Vodă şi ale surorii acestuia, Ana. De asemenea, gropniţa păstrează mormintele a doi dintre copii lui Alexandru cel Bun, anume Roman şi Vasilisa, precum şi pe cel al Doamnei Maria (răposată în 1542), soţia voievodului Ştefan ,,Lăcustă”.În interior, pe lângă picturile murale mai vechi sau mai noi, se remarcă splendida icoană făcătoare de minuni a Sfintei Ana, datată din sec.al XIV-lea şi dăruită voievodului Alexandru cel Bun de un basileu, poate Manuil al II-lea sau Ioan al VIII-lea Paleologos. Portalul de intrare în pronaos, splendidă realizare gotică, atrage de asemenea privirea vizitatorului. În afara bisericii, atrage privirea turnul de intrare, ridicat în vremea lui Petru Rareş şi care păstrează o deosebită pictură a hramului, datată pe la 1545 şi redescoperită cu ocazia restaurărilor făcute în anul 1983. În vecinătatea dreaptă (vestică) a acestui turn, vechea şcoală domnească, ctitorie a aceluiaşi Rareş-Vodă, adăposteşte astăzi o preţioasă colecţie de artă medievală. Amintind în mod deosebit de Ştefan cel Mare şi Sfânt, turnul clopotniţă aflat la nord-vest de biserică şi la care este alipit un paraclis, se remarcă prin păstrarea pisaniei din vremea marelui voievod, precum şi prin tabloul votiv pictat pe zidul sudic şi care înfăţişează pe voievozii Ştefan-Vodă şi Petru Rareş, cu doamnele lor, de o parte şi de alta a tronului Mântuitorului. De amintit şi clopotul păstrat de la marele Ştefan, dăruit mănăstirii în anul 1494 şi care înfăţişează stema Moldovei împreună cu valorosul însemn heraldic al marelui voievod.

MĂNĂSTIREA PÂNGĂRAŢI

MĂNĂSTIREA PÂNGĂRAŢI (JUD.NEAMŢ) Urcând în susul văii Bistriţei, dinspre Piatra-Neamţ către Bicaz, la 15 km vest de municipiul reşedinţă de judeţ, pe Muncelul Pângăraţi, se află unul dintre cele mai interesante aşezăminte monahale româneşti. La Mănăstirea Pângăraţi se ajunge pe drumul rutier menţionat, poate după ce s-au vizitat mănăstirile Bistriţa şi Bisericani, aflate în vecinătate; la marginea vestică a satului Pângăraţi, se urcă în dreapta, cale de 2 km, fie pe un drum lăturalnic, printre câteva case, fie pe o şosea care trece prin apropierea hidrocentralei ,,D.Leonida”. Mănăstirea Pângăraţi îşi are numele fie de la ,,locul pângărit” de turci sau de tătari, după tradiţia locală, fie de la vreun călugăr Pangratie sau Pangraţiu, după cum considera N.Iorga. Istoria sa începe în prima jumătate a sec.al XV-lea, mai precis în anul 1432, în timpul domniei lui Iliaş-Vodă, unul dintre fiii lui Alexandru cel Bun, când un monah de la Mănăstirea Bistriţa, anume Simeon, s-a retras aici, pentru a întemeia o sihăstrie. În anul 1461, cu sprijinul lui Ştefan cel Mare, cuviosul Simeon a ridicat o biserică de lemn, în jurul căreia avea să se constituie mănăstirea propriu-zisă, această biserică fiind arsă de turci, cu ocazia invaziei lor din anul 1476. În anul 1560, voievodul Alexandru Lăpuşneanu a ridicat biserica de piatră, păstrată (cu modificări) până astăzi, turnul clopotniţă şi primele chilii, multă vreme bisericuţa servind şi drept tainiţă pentru adăpostirea averilor domneşti. După această a doua perioadă de zidiri, în timpul stareţului Amfilohie, urmaşul lui Simeon, mănăstirea avea să cunoască prefaceri în anul 1642, când vistiernicul Dimitrie Şoldan, socrul (după prima soţie) voievodului Vasile Lupu, a supraînălţat biserica de piatră, mai târziu (în anul 1806) stareţul Macarie transformând partea de jos a acesteia în paraclis. Ultimele refaceri importante, în perioadele istorice, au avut loc la mijlocul sec.al XIX-lea, prin stăruinţele stareţului Varnava şi cu sprijinul domnitorului Mihail Sturdza. În anul 1872, deja afectată de secularizare, mănăstirea a fost transformată în penitenciar, pentru ca în timpul războiului de reîntregire să fie spital militar, apoi sanatoriu pentru tuberculoşi. A rezistat cu greu, având doar câţiva vieţuitori şi moşiile pierdute, până în anul 1960, când a fost desfiinţată de comunişti. În anul 1981 a fost deschisă ca biserică de mir, iar în anul 1983 a devenit schit. Reînfiinţată în anul 1991, Mănăstirea Pângăraţi, în paralel cu o perioadă de lupte cu autorităţile, pentru recuperarea numeroaselor bunuri confiscate de regimul comunist, a cunoscut şi anii de mare înflorire, graţie stăruinţelor P.C. Protosinghel Teofil Lefter, stareţul aşezământului începând cu anul 1996 şi mare duhovnic. În anii 2000-2001 s-a refăcut pictura interiorului bisericii vechi, s-au construit numeroase clădiri monahale şi gospodăreşti, îndeosebi s-a ridicat o măreaţă biserică, ceva mai sus de vechea vatră, biserică în cel mai pur stil arhitectural moldovenesc. Aşezământul de la Pângăraţi, foarte întins astăzi, cuprinde, pe lângă zidul vechi de incintă, turnurile clopotniţă, diferite clădiri monahale (între care se remarcă casa Varnava, din sec.XIX, refăcută în urmă cu câţiva ani) şi gospodăreşti, două biserici deosebite. Biserica veche, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie şi hramul Tuturor Sfinţilor Români, reprezintă cea mai veche construcţie a aşezământului şi se află în vatra monahală originară, astăzi mai jos de restul aşezământului. Este mărginită de ruinele care au folosit odinioară penitenciarului, de două turnuri (cel vechi, prăbuşit în 1996, refăcut) şi de alte clădiri şi se remarcă prin întinderea modestă şi îndeosebi prin faptul că adăposteşte, de fapt, două biserici. Cu o formă de navă, susţinută de contraforţi care se întind la colţuri şi pe laturile de nord şi de sud până aproape sub streaşină, edificiul cuprinde două biserici suprapuse, la cea de jos intrarea făcându-se pe la uşa deschisă spre sud, la exonarthex, iar la cea de sus, printr-un pod care permite accesul în naos, dinspre nord, aproape de colţul de nord-est al edificiului.Încăperile sunt mici, pictate recent, remarcându-se faptul că deasupra intrării dinspre sud se păstrează stema Ţării Moldovei, pusă în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, iar în dreapta intrării dinspre nord, se păstrează pisania pusă de vistiernicul Dimitrie Şoldon. Mai sus, dominând aşezarea monahală şi chiar întreaga zonă, până departe, a fost înălţată în ultimii ani frumoasa biserică cu hramul Sf.Cuv.Simeon şi Amfilohie şi al Tuturor Sfinţilor Români. Edificiul are stilul bisericilor moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu, amintind îndeosebi de bisericile mănăstirilor Neamţ, Bistriţa şi Slatina. Are un plan trilobat, o singură turlă deasupra naosului şi patru încăperi, interiorul fiind recent pictat. Exteriorul este zugrăvit într-un alb imaculat, remarcându-se numeroasele ocniţe pictate, atât sub streaşina acoperişului, cât şi la baza şi acoperişul turlei în formă de fleşă. Deasupra intrării în biserică, a fost fixată pisania, sub tabloul splendid realizat în mozaic al Tuturor Sfinţilor Români şi sub stema Ţării Moldovei.