...ŞI DOUĂ RĂSPUNSURI

...ŞI DOUĂ RĂSPUNSURI La scrisorile lui Ştefan cel Mare, boierii, ,,judecii” şi ,,săracii” din Brăila, Buzău şi Râmnic au răspuns, cel mai probabil la sfârşitul aceleiaşi luni martie 1481. Nedatate, cele două răspunsuri au fost scrise chiar pe ,,dosul” scrisorilor domneşti (pe care adresanţii nu le-au păstrat, apropo de ,,stricarea” hârtiei, cum aveau să scrie!), de către aceeaşi mână de grămatic, sigur cu ştiinţa şi din porunca voievodului Basarab cel Tânăr. Cuprinsul celor două scrisori muntene, adresate lui Ştefan cel Mare este identic, încât se poate vorbi de un singur răspuns şi îl vom da mai jos pe al brăilenilor. Epistola este memorabilă, atât prin vechimea ei (peste şase sute de ani!), cât mai ales prin notele de zeflemea şi sarcasm pe care le arată. Nici pomeneală de teamă, ci nuanţe de ironie în răspunsul dat unui voievod de temut, care-i făcuse pe maghiari, turci şi tătari să-l ştie de frică şi care deja invadase şi pustiise în mai multe rânduri tocmai acele părţi răsăritene ale Ţării Româneşti. Dacă tot ţinea ca la un fiu al său la acel Mircea, căruia ei îi ziceau ,,fiu de curvă”, Ştefan-Voievod era îndemnat să o ia de soţie pe mama aceluia, o Călţuna, femeie de o moralitate îndoielnică, despre care ei ştiau că ,,au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii din Brăila”(!), adică o tagmă de jos, din care nu mai ieşea mirosul de peşte, cu alte cuvinte. Făcut om fără minte (,,ai tu minte, ai tu creieri”), domnul Moldovei era îndemnat, în batjocură, să îl lase urmaş la tron, dacă tot ţinea atât la el. Scrisoarea glăsuia:,,De la toţi boerii brăileni şi de la toţi cnejii şi de la toţi românii, scriem ţie, domnului Moldovei, Ştefan Voevod. Ai tu oare omenie, ai tu minte, ai tu creieri, de-ţi prăpădeşti cerneala şi hârtia pentru un copil de curvă, fiul Călţunei, şi zici că-ţi este fiu? Dacă ţi-e fiu şi vrei să-i faci bine, atunci lasă-l să-ţi fie după moartea ta domn în locul tău, iar pe mumă-sa ia-o şi ţine-o să-ţi fie doamnă; cum au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii din Brăila, ţine-o şi tu să-ţi fie doamnă. Şi învaţă-ţi ţara ta cum să te slujească, iar de noi să te fereşti, căci de cauţi duşman, ai să-l găseşti. Şi aşa să ştii: domn avem, mare şi bun, şi avem pace din toate părţile, şi să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta şi vom sta lângă domnul nostru Basaraba voevod, măcar de-ar fi să ne pierdem capetele”. Urmarea? Peste trei luni, Ştefan cel Mare a invadat încă o dată Ţara Românească, izgonindu-l pe Basarab cel Tânăr şi punându-l pe tron, pentru scurtă vreme, pe acel pretendent Mircea. Domnia a fost însă luată (şi ţinută până în 1495) de un fiu adevărat al lui Vlad Dracul, anume Vlad-Vodă Călugărul, sprijinit de transilvăneni, maghiari şi turci. Soarta acelui Mircea, fiul Călţunei, pe care un istoric o numea ,,o curioasă heteră printre pescarii brăileni”, a rămas necunoscută.

DOUĂ SCRISORI ALE LUI ŞTEFAN CEL MARE

DOUĂ SCRISORI ALE LUI ŞTEFAN CEL MARE… În Arhivele Braşovului au ajuns, nu se ştie prin ce împrejurări, două scrisori ale lui Ştefan cel Mare, datate în 1481 şi adresate unor locuitori ai Ţării Româneşti. Acolo le-a găsit şi le-a publicat, în urmă cu peste un secol, istoricul Ioan Bogdan. Începând cu anul 1470, marele voievod al Ţării Moldovei s-a amestecat în luptele pentru tronul Ţării Româneşti, purtând un adevărat război cu Radu cel Frumos, care îi era văr, dar şi supus turcilor. După înlăturarea lui Radu-Vodă, Ştefan cel Mare a impus pe tronul Ţării Româneşti, pe rând, pe Laiotă Basarab, trecut apoi de partea turcilor (alături de care s-a aflat în bătălia de la Vaslui, în 1475), pe Vlad Ţepeş, ucis de boierii înţeleşi cu Laiotă (după cum mărturisea chiar Ştefan-Vodă, într-o scrisoare către veneţieni) şi pe Basarab cel Tânăr (zis şi Ţepeluş), trecut şi el de partea turcilor. Cu alte cuvinte, nu i-a ţinut socoteala! La 15 martie 1481, aflat la Roman (,,Târgul de Jos”), Ştefan cel Mare se pregătea să intervină iarăşi în Ţara Românească, unde dorea să-l întroneze pe un alt pretendent, un Mircea, socotit fiu al voievodului Vlad Dracul. [Istoricul I.Bogdan l-a socotit primul (apoi şi alţi istorici) pe acest Mircea drept ,,falşul fiu al lui Vlad Dracul”. Adevăratul Mircea fusese ucis încă din anul 1446, alături de tatăl său, din porunca lui Iancu de Hunedoara.] Cu acea ocazie, el a trimis două scrisori locuitorilor din judeţele muntene aflate în imediata vecinătate a Moldovei, anume Slam-Râmnic, Buzău şi Brăila, cerându-le tuturor, boieri, ,,judeci” şi ,,săraci” să-şi vadă de ale lor şi să îl primească ca domn pe acel Mircea voievod, pe care îl considera ,,fiul domniei mele”. Scrisoarea adresată brăilenilor, în slavonă (după tipicul vremii), glăsuia:,,Io Ştefan, cu mila lui Dumnezeu voevod şi domn a toată Ţara Moldovlahiei. Scrie domnia mea tuturor boerilor, şi mari şi mici, şi tuturor judecilor şi judecătorilor şi tuturor săracilor, de la mic până la mare, din tot ţinutul Brăilei. Şi după aceasta, aşa să va fie de ştire: că am luat domnia mea pe lângă mine pe fiul domniei mele, Mircea voevod şi nu-l voi lăsa de lângă mine, ci voi stărui pentru binele lui ca şi pentru al meu, însumi cu capul meu şi cu boerii mei şi cu toată ţara mea, ca să-şi dobândească baştina sa, Ţara Românească, căci îi este baştină dreaptă, cum Dumnezeu ştie şi voi ştiţi. Deci vă grăesc vouă: în ceasul în care veţi vedea această scrisoare a domniei mele, în acel ceas să vă întoarceţi înapoi la locurile voastre, fiecare pe unde aţi fost şi pe unde aţi şezut şi mai înainte, cu tot avutul vostru, cât va avea fiecare, şi să vă păstraţi avutul, şi să araţi pe unde aţi arat şi mai înainte, fără nici o frică sau grijă sau temere. Căci aşa să ştiţi, că nu mă gândesc să vă fac nici un rău şi nici o pagubă, ci să vă hrăniţi şi să trăiţi în pace. Aşijderea, cine va vrea să vie la domnia mea şi la fiul domniei mele, Mircea voevod, domnia mea şi fiul domniei mele, Mircea voevod, îl vom milui pe acela şi-l vom hrăni şi-l vom cinsti. Şi spre aceasta este credinţa domniei mele şi credinţa boerilor domniei mele, mari şi mici. Scrisă în Târgul de Jos, martie în 15”.O scrisoare identică în conţinut, adresată boierilor, judecilor şi ,,săracilor” din Buzău şi Râmnic, a fost trimisă din porunca voievodului, odată cu aceasta.

IUBIŢI-VĂ ŢARA (VII)

IUBIŢI-VĂ ŢARA (VII) N-am mai postat de mult, din lipsă de timp, aşa că m-am gândit să mai inserez câteva fotografii din călătoriile făcute în ultimul an. Din minunata noastră Moldovă, splendidele aşezăminte monahale de la Neamţ, Horaiţa şi Vovidenia. Despre Iaşii culturii noastre ce să mai spun? Din mii de fotografii, le postez pe cele cu mănăstirile Golia (unde o vreme a locuit marele nostru Creangă) şi Galata (ctitoria lui Petru-Vodă Şchiopul), bojdeuca unde s-au scris cele mai frumoase Amintiri din copilărie şi statuia Marelui Ştefan, din faţa Palatului Culturii.

MĂNĂSTIREA BISTRIŢA (NEAMŢ)

MĂNĂSTIREA BISTRIŢA (JUD.NEAMŢ) Monument esenţial al istoriei românilor, această mănăstire se află la 6 km vest de Piatra-Neamţ, pe valea Bistriţei. Se ajunge acolo pe drumul Bicazului, din reşedinţa nemţeană, în prima localitate, care poartă numele marelui voievod Alexandru cel Bun, un drum urcă 2 km spre dreapta, puţin către dealuri, până spre marginea de sus a satului Bistriţa. Turlele bisericii şi ale clopotniţelor sunt vizibile de departe, la fel acoperişurile noi ale caselor monahale; o parcare mare marchează partea sudică a incintei, iar în dreapta ei, cimitirul mănăstirii şi al satului. Socotită cea mai mare ctitorie muşatină a Moldovei, rivală a Neamţului, faţă de care este mai veche, Mănăstirea Bistriţa te coboară sigur în vremurile voievozilor Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. După tradiţie, îşi are începuturile pe la 1390, când voievodul Petru I Muşat a trimis aici un călugăr, Pafnutie, însoţit de doi discipoli, pentru a ridica un schitişor de lemn. E sigur că cel care a întemeiat mănăstirea şi care aici este parcă mai prezent ca oriunde în Ţara Moldovei a fost Alexandru cel Bun, domn al Moldovei şi binefăcător al ei între anii 1400-1432; anii lui au fost anii celei mai liniştite şi mai prospere domnii din istoria Ţării Moldovei. Prin grija lui Alexandru-Voievod, hotărât să facă aici necropola familie sale, la Bistriţa s-au construit prima biserică de piatră, turnul clopotniţă, chilii şi o casă domnească. În anul 1488, Ştefan cel Mare şi Sfânt, care şi-a înmormântat aici doi copii, Alexăndrel şi Ana, a ridicat un nou turn şi i-a adăugat paraclis, dăruind mănăstirii şi două clopote. Aici, la Bistriţa, s-a refugiat în anul 1538, după ce şi-a pierdut tronul şi în drum spre refugiul transilvănean, voievodul Petru Rareş, care deja mărise (în 1529) paraclisul ridicat de părintele său şi care, în a doua domnie, avea să refacă zidul de incintă, să ridice alt turn de intrare (păstrat şi astăzi), în care a dispus un mic paraclis şi să edifice o şcoală domnească, în incinta mănăstirii. În forma de astăzi, biserica Mănăstirii Bistriţa a fost ctitorită în anul 1554 de voievodul Alexandru Lăpuşneanu, nu sângerosul domn prezentat eronat de literatul Costache Negruzzi, ci mare protector de cultură, ctitor şi restaurator la Pângăraţi, Bistriţa, Slatina, Rădăuţi şi în alte părţi. Edificiul central al Mănăstirii Bistriţa, biserica Adormirea Maicii Domnului, se ridică zveltă şi maiestuoasă prin albul zidurilor sale, în mijlocul incintei. Este un monument etalon pentru arhitectura religioasă moldovenească, imitaţiile sale putând fi văzută aiurea, în toată vechea ţară a românilor de la est de Carpaţi. Biserica are cinci încăperi şi o singură turlă, cu acoperiş în fleşă. Intrarea dinspre sud este încununată de frumosul tablou al Maicii Domnului, puţin în lateral păstrându-se pisania şi stema Ţării Moldovei, puse în vremea lui Vodă-Lăpuşneanu. Biserica păstrează, mai mult sau mai puţin sigure (refacerile repetate şi jafurile pierzându-le uneori locul) numeroase morminte voievodale şi arhiereşti. În prima încăpere se păstrează mormintele a trei arhierei ai Moldovei sec.XVI-XVII, iar în cea de-a doua se păstrează mormintul mitropolitului Iosif, primul vlădică al Moldovei, cel al marelui vornic Ivaşcu Golescu, venit din Ţara Românească şi răposat aici şi cel al marelui cronicar Grigore Ureche (în stânga), îngropat în mormântul pregătit pentru părintele său (înhumat însă la ctitoria sa de la Secu). În cea de-a treia încăpere, gropniţa voievodală, mormântul din stânga păstrează osemintele marelui voievod Alexandru cel Nun şi ale soţiei sale Ana, iar cel din dreapta pe cele ale fiului favorit al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Alexăndrel-Vodă şi ale surorii acestuia, Ana. De asemenea, gropniţa păstrează mormintele a doi dintre copii lui Alexandru cel Bun, anume Roman şi Vasilisa, precum şi pe cel al Doamnei Maria (răposată în 1542), soţia voievodului Ştefan ,,Lăcustă”.În interior, pe lângă picturile murale mai vechi sau mai noi, se remarcă splendida icoană făcătoare de minuni a Sfintei Ana, datată din sec.al XIV-lea şi dăruită voievodului Alexandru cel Bun de un basileu, poate Manuil al II-lea sau Ioan al VIII-lea Paleologos. Portalul de intrare în pronaos, splendidă realizare gotică, atrage de asemenea privirea vizitatorului. În afara bisericii, atrage privirea turnul de intrare, ridicat în vremea lui Petru Rareş şi care păstrează o deosebită pictură a hramului, datată pe la 1545 şi redescoperită cu ocazia restaurărilor făcute în anul 1983. În vecinătatea dreaptă (vestică) a acestui turn, vechea şcoală domnească, ctitorie a aceluiaşi Rareş-Vodă, adăposteşte astăzi o preţioasă colecţie de artă medievală. Amintind în mod deosebit de Ştefan cel Mare şi Sfânt, turnul clopotniţă aflat la nord-vest de biserică şi la care este alipit un paraclis, se remarcă prin păstrarea pisaniei din vremea marelui voievod, precum şi prin tabloul votiv pictat pe zidul sudic şi care înfăţişează pe voievozii Ştefan-Vodă şi Petru Rareş, cu doamnele lor, de o parte şi de alta a tronului Mântuitorului. De amintit şi clopotul păstrat de la marele Ştefan, dăruit mănăstirii în anul 1494 şi care înfăţişează stema Moldovei împreună cu valorosul însemn heraldic al marelui voievod.