IUBIŢI-VĂ ŢARA.

Din câteva mii de fotografii pe care le-am făcut de curând în ţinutul Neamţului şi în cel al Sucevei, am ales câteva.Fără vreun criteriu deosebit şi poate nu cele mai bune.Oricum, am vrut să arăt doar o picătură din ce înseamnă ţara moşilor şi strămoşilor noştri. Vedeţi Mausoleul de la Mărăşeşti, cu oasele a mii de oştaşi români şi opriţi-vă la mormântul copilului erou Măriuca Zaharia şi la sarcofagul generalului Eremia Grigorescu. Apoi, poposiţi la cetăţile Sucevei şi Neamţului, între zidurile cărora s-a scris atâta istorie românească.Vedeţi mănăstiri după mănăstiri; am aşezat aici doar ceva din Agapia, Văratic,Humor, Voroneţ şi Râşca.Având cultul marilor noştri literaţi, vă invit să vedeţi casa Vlahuţă de la Agapia, casa Sadoveanu de la Vovidenia Neamţului, casa Labiş de la Mălini, casa Hogaş de la Piatra-Neamţ şi casa marelui nostru povestitor, Ion Creangă, de la Humuleşti.IUBIŢI-VĂ ŢARA!

MĂNĂSTIREA NĂMĂEŞTI (ARGEŞ)

MĂNĂSTIREA NĂMĂEŞTI (JUD.ARGEŞ) Este un aşezământ cunoscut în primul rând prin vestita icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, socotită a fi fost zugrăvită chiar de către Sfântul Evanghelist Luca. Apoi, biserica rupestră, ca şi cele de la Corbii de Piatră şi Cetăţuia lui Negru-Vodă, amândouă tot din judeţul Argeşului, a adus faima Nămăeştilor. Mănăstirea se afla odinioară în judeţul Muscelului, iar astăzi se găseşte în partea de nord-est a judeţului Argeş, nu departe de Câmpulungul în care odihnesc Basarabii întemeietori de ţară. Se ajunge la Nămăeşti, sat aparţinător de comuna Valea Mare-Pravăţ, venind dinspre Câmpulung-Muscel, aflat la 3 km sud-vest, ori dinspre Mioveni (aflat spre sud-sud-vest), Târgovişte (aflat la 62 km sud) sau dinspre Bran. Venind pe culoarul Rucăr-Bran, pe la Podu Dâmboviţei-Rucăr-Dragoslavele, se trece Culmea Mateiaşului, lăsând în stânga Mausoleul Eroilor de la 1916, iar la intrarea în Valea Mare-Pravăţ, adică la intersecţia cu drumurile către Stoeneşti-Târgovişte şi Boteni-Mioveni, un indicator spre dreapta arată doar 1 km până la mănăstire. După tradiţie, trei ciobani ar fi avut acelaşi vis, în care Maica Domnului le-a arătat unde să găsească icoana ei, iar în acea stâncă s-a săpat mai apoi biserica. S-a afirmat eronat că prima atestare documentară a Mănăstirii Nămăeşti datează din anul 1386, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân; numai că din anul respectiv, cel în care marele voievod a urcat pe tronul Ţării Româneşti, nu se păstrează nici u hrisov, darămite să mai menţioneze Nămăeştii. Cu adevărat, prima atestare a ,,sfintei, dumnezeieştii biserici care este de piatră în satul Nămăeşti” o avem de la 1 iulie 1547, într-o carte domnească a lui Mircea Ciobanul. Târziu, în anul 1843, bisericii rupestre i s-a adăugat pridvorul de zid. În toamna anului 1916, cu ocazia marilor lupte din zona Câmpulungului, mănăstirea a suferit mari stricăciuni, fiind reparată în anii interbelici, apoi între anii 1957-1968. Biserica mănăstirii are hramurile Intrarea în Biserică a Maicii Domnului şi Izvorul Tămăduirii şi este încadrată categoriei bisericilor rupestre din spaţiul românesc, precum cele două amintite mai sus, apoi precum cele din Munţii Buzăului, de la Basarabi (Murfatlar), de la Turnu-Vâlcea etc. Ieşind parcă din stânca în care a fost săpată cu încăperile principale, are un pridvor iniţial deschis, iar astăzi închis prin ferestre între coloanele circulare. O singură turlă, rotundă ca plan, se ridică deasupra naosului, o gaură fiind săpată acolo, în tavanul stâncii. Pictură interioară există doar în pridvor, în rest fiind atârnate de pereţi icoane. În naos se remarcă vestita icoană a Maicii Domnului, datată după tradiţie din sec.I d.Hr. Două ferestre săpate în stâncă, spre sud şi nord, asigură iluminatul natural. Zidurile sunt zugrăvite la exterior în alb; lângă cel sudic sunt aşezate mai multe cruci şi lespezi de mormânt ale unor călugăriţe şi duhovnici, răposaţi în sec.al XIX-lea şi la începutul sec.XX. La est de biserică se află un corp al chiliilor călugăriţelor, precum şi clopotniţa, ridicată din zid şi lemn. Spre vest, ceva mai sus de biserică, se află clădirea neoromânească a stăreţiei şi chiliilor. Lângă aşezământul de maici, iubitorul de cultură românească poate să poposească, măcar puţin, la casa memorială a poetului Rapsodiilor şi al Baladelor vesele şi triste, nemuritorul George Topârceanu.

MĂNĂSTIREA BISTRIŢA (NEAMŢ)

MĂNĂSTIREA BISTRIŢA (JUD.NEAMŢ) Monument esenţial al istoriei românilor, această mănăstire se află la 6 km vest de Piatra-Neamţ, pe valea Bistriţei. Se ajunge acolo pe drumul Bicazului, din reşedinţa nemţeană, în prima localitate, care poartă numele marelui voievod Alexandru cel Bun, un drum urcă 2 km spre dreapta, puţin către dealuri, până spre marginea de sus a satului Bistriţa. Turlele bisericii şi ale clopotniţelor sunt vizibile de departe, la fel acoperişurile noi ale caselor monahale; o parcare mare marchează partea sudică a incintei, iar în dreapta ei, cimitirul mănăstirii şi al satului. Socotită cea mai mare ctitorie muşatină a Moldovei, rivală a Neamţului, faţă de care este mai veche, Mănăstirea Bistriţa te coboară sigur în vremurile voievozilor Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. După tradiţie, îşi are începuturile pe la 1390, când voievodul Petru I Muşat a trimis aici un călugăr, Pafnutie, însoţit de doi discipoli, pentru a ridica un schitişor de lemn. E sigur că cel care a întemeiat mănăstirea şi care aici este parcă mai prezent ca oriunde în Ţara Moldovei a fost Alexandru cel Bun, domn al Moldovei şi binefăcător al ei între anii 1400-1432; anii lui au fost anii celei mai liniştite şi mai prospere domnii din istoria Ţării Moldovei. Prin grija lui Alexandru-Voievod, hotărât să facă aici necropola familie sale, la Bistriţa s-au construit prima biserică de piatră, turnul clopotniţă, chilii şi o casă domnească. În anul 1488, Ştefan cel Mare şi Sfânt, care şi-a înmormântat aici doi copii, Alexăndrel şi Ana, a ridicat un nou turn şi i-a adăugat paraclis, dăruind mănăstirii şi două clopote. Aici, la Bistriţa, s-a refugiat în anul 1538, după ce şi-a pierdut tronul şi în drum spre refugiul transilvănean, voievodul Petru Rareş, care deja mărise (în 1529) paraclisul ridicat de părintele său şi care, în a doua domnie, avea să refacă zidul de incintă, să ridice alt turn de intrare (păstrat şi astăzi), în care a dispus un mic paraclis şi să edifice o şcoală domnească, în incinta mănăstirii. În forma de astăzi, biserica Mănăstirii Bistriţa a fost ctitorită în anul 1554 de voievodul Alexandru Lăpuşneanu, nu sângerosul domn prezentat eronat de literatul Costache Negruzzi, ci mare protector de cultură, ctitor şi restaurator la Pângăraţi, Bistriţa, Slatina, Rădăuţi şi în alte părţi. Edificiul central al Mănăstirii Bistriţa, biserica Adormirea Maicii Domnului, se ridică zveltă şi maiestuoasă prin albul zidurilor sale, în mijlocul incintei. Este un monument etalon pentru arhitectura religioasă moldovenească, imitaţiile sale putând fi văzută aiurea, în toată vechea ţară a românilor de la est de Carpaţi. Biserica are cinci încăperi şi o singură turlă, cu acoperiş în fleşă. Intrarea dinspre sud este încununată de frumosul tablou al Maicii Domnului, puţin în lateral păstrându-se pisania şi stema Ţării Moldovei, puse în vremea lui Vodă-Lăpuşneanu. Biserica păstrează, mai mult sau mai puţin sigure (refacerile repetate şi jafurile pierzându-le uneori locul) numeroase morminte voievodale şi arhiereşti. În prima încăpere se păstrează mormintele a trei arhierei ai Moldovei sec.XVI-XVII, iar în cea de-a doua se păstrează mormintul mitropolitului Iosif, primul vlădică al Moldovei, cel al marelui vornic Ivaşcu Golescu, venit din Ţara Românească şi răposat aici şi cel al marelui cronicar Grigore Ureche (în stânga), îngropat în mormântul pregătit pentru părintele său (înhumat însă la ctitoria sa de la Secu). În cea de-a treia încăpere, gropniţa voievodală, mormântul din stânga păstrează osemintele marelui voievod Alexandru cel Nun şi ale soţiei sale Ana, iar cel din dreapta pe cele ale fiului favorit al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Alexăndrel-Vodă şi ale surorii acestuia, Ana. De asemenea, gropniţa păstrează mormintele a doi dintre copii lui Alexandru cel Bun, anume Roman şi Vasilisa, precum şi pe cel al Doamnei Maria (răposată în 1542), soţia voievodului Ştefan ,,Lăcustă”.În interior, pe lângă picturile murale mai vechi sau mai noi, se remarcă splendida icoană făcătoare de minuni a Sfintei Ana, datată din sec.al XIV-lea şi dăruită voievodului Alexandru cel Bun de un basileu, poate Manuil al II-lea sau Ioan al VIII-lea Paleologos. Portalul de intrare în pronaos, splendidă realizare gotică, atrage de asemenea privirea vizitatorului. În afara bisericii, atrage privirea turnul de intrare, ridicat în vremea lui Petru Rareş şi care păstrează o deosebită pictură a hramului, datată pe la 1545 şi redescoperită cu ocazia restaurărilor făcute în anul 1983. În vecinătatea dreaptă (vestică) a acestui turn, vechea şcoală domnească, ctitorie a aceluiaşi Rareş-Vodă, adăposteşte astăzi o preţioasă colecţie de artă medievală. Amintind în mod deosebit de Ştefan cel Mare şi Sfânt, turnul clopotniţă aflat la nord-vest de biserică şi la care este alipit un paraclis, se remarcă prin păstrarea pisaniei din vremea marelui voievod, precum şi prin tabloul votiv pictat pe zidul sudic şi care înfăţişează pe voievozii Ştefan-Vodă şi Petru Rareş, cu doamnele lor, de o parte şi de alta a tronului Mântuitorului. De amintit şi clopotul păstrat de la marele Ştefan, dăruit mănăstirii în anul 1494 şi care înfăţişează stema Moldovei împreună cu valorosul însemn heraldic al marelui voievod.

MĂNĂSTIREA PODUL BULGARULUI

MĂNĂSTIREA PODUL BULGARULUI (JUD.BUZĂU) Cunoscută şi ca Mănăstirea Sfânta Treime, după hramul său, este aşezată la 6 km nord de Râmnicu-Sărat, pe teritoriul satului Coţatcu, comuna Podgoria din judeţul Buzău. Se ajunge acolo pe şoseaua Bucureşti-Buzău-Bacău-Suceava, la 6 km nord de oraşul buzoian menţionat un indicator indicând mănăstirea, aşezată la 300 m în stânga. Aşezământul constituie şi o oază de verdeaţă, de-a lungul unui lung şi istovitor drum către şi dinspre Moldova. Începuturile aşezământului monahal de la Podul Bulgarului sunt legate de mişcarea ortodoxă Oastea Domnului, iniţiativa întemeierii sale aparţinând unei membre a acesteia, sprijinită de credincioşii din zona Slam-Râmnicului. Numele l-a primit după locul în care a fost întemeiată şi unde odinioară, lângă un pod, un cârciumar bulgar ţinea han, renumit mai degrabă pentru nelegiuirile proprietarului său. Biserica a fost ridicată în anii 1946-1948, paraclisul fiind ridicat în anii 1954-1955, în anul 1960 mănăstirea fiind desfiinţată de autorităţile comuniste. Viaţa monahală la Podul Bulgarului a reînceput după anul 1990, prin strădaniile stareţei Melania Lazăr, construindu-se clopotniţa, clădirea care adăposteşte stăreţia, chiliile, trapeza ş.a. Paraclisul a fost pictat în anul 1993, când a şi fost resfinţit. Biserica Sfânta Treime este realizată din lemn şi are un plan trilobat, având acoperişul şi turlele din tablă. Dispune de tindă, pronaos, naos şi altar; între pronaos şi naos, delimitarea se face prin două icoane mari, aşezate pe suporţi de lemn. Cele trei turle oarbe sunt octogonale, cu bază pătrată; cea mare încununează încăperea naosului. Interiorul este lipsit de picturi, pereţii fiind împodobiţi cu tablouri, iar exteriorul este vopsit în culoare alb-gri.

MĂNĂSTIREA PÂNGĂRAŢI

MĂNĂSTIREA PÂNGĂRAŢI (JUD.NEAMŢ) Urcând în susul văii Bistriţei, dinspre Piatra-Neamţ către Bicaz, la 15 km vest de municipiul reşedinţă de judeţ, pe Muncelul Pângăraţi, se află unul dintre cele mai interesante aşezăminte monahale româneşti. La Mănăstirea Pângăraţi se ajunge pe drumul rutier menţionat, poate după ce s-au vizitat mănăstirile Bistriţa şi Bisericani, aflate în vecinătate; la marginea vestică a satului Pângăraţi, se urcă în dreapta, cale de 2 km, fie pe un drum lăturalnic, printre câteva case, fie pe o şosea care trece prin apropierea hidrocentralei ,,D.Leonida”. Mănăstirea Pângăraţi îşi are numele fie de la ,,locul pângărit” de turci sau de tătari, după tradiţia locală, fie de la vreun călugăr Pangratie sau Pangraţiu, după cum considera N.Iorga. Istoria sa începe în prima jumătate a sec.al XV-lea, mai precis în anul 1432, în timpul domniei lui Iliaş-Vodă, unul dintre fiii lui Alexandru cel Bun, când un monah de la Mănăstirea Bistriţa, anume Simeon, s-a retras aici, pentru a întemeia o sihăstrie. În anul 1461, cu sprijinul lui Ştefan cel Mare, cuviosul Simeon a ridicat o biserică de lemn, în jurul căreia avea să se constituie mănăstirea propriu-zisă, această biserică fiind arsă de turci, cu ocazia invaziei lor din anul 1476. În anul 1560, voievodul Alexandru Lăpuşneanu a ridicat biserica de piatră, păstrată (cu modificări) până astăzi, turnul clopotniţă şi primele chilii, multă vreme bisericuţa servind şi drept tainiţă pentru adăpostirea averilor domneşti. După această a doua perioadă de zidiri, în timpul stareţului Amfilohie, urmaşul lui Simeon, mănăstirea avea să cunoască prefaceri în anul 1642, când vistiernicul Dimitrie Şoldan, socrul (după prima soţie) voievodului Vasile Lupu, a supraînălţat biserica de piatră, mai târziu (în anul 1806) stareţul Macarie transformând partea de jos a acesteia în paraclis. Ultimele refaceri importante, în perioadele istorice, au avut loc la mijlocul sec.al XIX-lea, prin stăruinţele stareţului Varnava şi cu sprijinul domnitorului Mihail Sturdza. În anul 1872, deja afectată de secularizare, mănăstirea a fost transformată în penitenciar, pentru ca în timpul războiului de reîntregire să fie spital militar, apoi sanatoriu pentru tuberculoşi. A rezistat cu greu, având doar câţiva vieţuitori şi moşiile pierdute, până în anul 1960, când a fost desfiinţată de comunişti. În anul 1981 a fost deschisă ca biserică de mir, iar în anul 1983 a devenit schit. Reînfiinţată în anul 1991, Mănăstirea Pângăraţi, în paralel cu o perioadă de lupte cu autorităţile, pentru recuperarea numeroaselor bunuri confiscate de regimul comunist, a cunoscut şi anii de mare înflorire, graţie stăruinţelor P.C. Protosinghel Teofil Lefter, stareţul aşezământului începând cu anul 1996 şi mare duhovnic. În anii 2000-2001 s-a refăcut pictura interiorului bisericii vechi, s-au construit numeroase clădiri monahale şi gospodăreşti, îndeosebi s-a ridicat o măreaţă biserică, ceva mai sus de vechea vatră, biserică în cel mai pur stil arhitectural moldovenesc. Aşezământul de la Pângăraţi, foarte întins astăzi, cuprinde, pe lângă zidul vechi de incintă, turnurile clopotniţă, diferite clădiri monahale (între care se remarcă casa Varnava, din sec.XIX, refăcută în urmă cu câţiva ani) şi gospodăreşti, două biserici deosebite. Biserica veche, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie şi hramul Tuturor Sfinţilor Români, reprezintă cea mai veche construcţie a aşezământului şi se află în vatra monahală originară, astăzi mai jos de restul aşezământului. Este mărginită de ruinele care au folosit odinioară penitenciarului, de două turnuri (cel vechi, prăbuşit în 1996, refăcut) şi de alte clădiri şi se remarcă prin întinderea modestă şi îndeosebi prin faptul că adăposteşte, de fapt, două biserici. Cu o formă de navă, susţinută de contraforţi care se întind la colţuri şi pe laturile de nord şi de sud până aproape sub streaşină, edificiul cuprinde două biserici suprapuse, la cea de jos intrarea făcându-se pe la uşa deschisă spre sud, la exonarthex, iar la cea de sus, printr-un pod care permite accesul în naos, dinspre nord, aproape de colţul de nord-est al edificiului.Încăperile sunt mici, pictate recent, remarcându-se faptul că deasupra intrării dinspre sud se păstrează stema Ţării Moldovei, pusă în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, iar în dreapta intrării dinspre nord, se păstrează pisania pusă de vistiernicul Dimitrie Şoldon. Mai sus, dominând aşezarea monahală şi chiar întreaga zonă, până departe, a fost înălţată în ultimii ani frumoasa biserică cu hramul Sf.Cuv.Simeon şi Amfilohie şi al Tuturor Sfinţilor Români. Edificiul are stilul bisericilor moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu, amintind îndeosebi de bisericile mănăstirilor Neamţ, Bistriţa şi Slatina. Are un plan trilobat, o singură turlă deasupra naosului şi patru încăperi, interiorul fiind recent pictat. Exteriorul este zugrăvit într-un alb imaculat, remarcându-se numeroasele ocniţe pictate, atât sub streaşina acoperişului, cât şi la baza şi acoperişul turlei în formă de fleşă. Deasupra intrării în biserică, a fost fixată pisania, sub tabloul splendid realizat în mozaic al Tuturor Sfinţilor Români şi sub stema Ţării Moldovei.

MĂNĂSTIREA SUZANA

MĂNĂSTIREA SUZANA (JUD.PRAHOVA) După vizitarea Mănăstirii Zamfira, în drumul către Cheia şi Munţii Ciucaşului, următorul obiectiv ar trebui să fie Mănăstirea Suzana. Aşezământul cu acest nume, unul dintre cele mai cunoscute ale Munteniei, se află pe Valea Teleajenului, la aproximativ 60 km nord de Ploieşti, aproape la jumătatea distanţei dintre Măneciu-Ungureni şi Cheia. Se ajunge acolo pe drumul rutier Ploieşti-Braşov, mănăstirea fiind aşezată în stânga drumului, într-un loc mai sus de şosea şi de apa Teleajenului, care primeşte acolo pârâul mănăstirii.Mănăstirea Suzana a fost ridicată pe la anul 1740, de către o ardeleancă, originară din Ţara Bârsei, pe numele său Stanca Arşicu, călugărită sub numele de Suzana, care a trecut şi asupra aşezământului. Prima biserică a fost ridicată din lemnulde pe Valea Teleajenului şi a rezistat un veac. Pe la 1840 a fost ridicată o bisericuţă de piatră, care a fost înlocuită cu actuala biserică de zid, între anii 1880-1882.Prima biserică de zid fusese ridicată de comunitatea monahală a Suzanei, cu sprijinul Episcopului Chesarie al Buzăului, iar biserica păstrată până astăzi a fost ctitorită prin stăruinţele stareţei Natalia Perlea, cu sprijinul unor dreptcredincioşi şi a Guvernului României. După mai multe reparaţii, mănăstirea a fost restaurată radical între anii 1966-1970, prin strădaniile Patriarhului Justinian, cheltuielile totale fiind în valoare de 6,145 mil.lei. Cu ocazia acestor restaurări capitale, s-a reparat biserica, s-a refăcut împrejmuirea incintei, s-au reparat casele monahale vechi şi s-au ridicat altele noi, între care şi o casă arhierească, s-a introdus iluminatul electric la biserică, paraclis şi clopotniţă ş.a. Ansamblul monahal de la Suzana cuprinde biserica mare, paraclisul, clopotniţa, casa arhierească, casele monahiilor, muzeul, anexe gospodăreşti ş.a. Biserica mare, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, aflată în mijlocul incintei, are plan de cruce, cu trei abside având laturile drepte. Trei turle octogonale, pe baze pătrate, încununează acoperişul de tablă; cele două turle mai mici se înalţă deasupra pronaosului. Pictura interiorului, în stil bizantin, a fost realizată în tehnica fresco, de către pictorul Petru Nicolau din Ploieşti, ucenic al vestitului Gheorghe Tattarescu. Tâmpla din lemn este sculptată cu motive florale, unele icoane care împodobesc interiorul fiind acoperite cu argint aurit.Interiorul pare vast, senzaţie creată de faptul că între pronaos şi naos nu există delimitare. Către sud se află paraclisul, cu hramurile Aşezământul Maicii Domnului şi Sfânta Muceniţă Filofteia, construit în anul 1911 şi refăcut ultima dată între anii 1972-1974, după ce fusese afectat de un incendiu, în anul 1971. În partea de est a incintei, la etajul unei frumoase clădiri în stil arhitectural neoromânesc, se află muzeu mănăstirii, care păstrează cărţi vechi, odăjdii, icoane ş.a.

MĂNĂSTIREA RĂTEŞTI (JUD.BUZĂU)

MĂNĂSTIREA RĂTEŞTI (JUD.BUZĂU)


Aşezată la cca. 30 km de Buzău, pe drumul Nehoiului şi al Braşovului, pe malul stâng al râului care a dat numele judeţului, mănăstirea Răteşti este una dintre cele mai cunoscute comunităţi de călugăriţe, din întreaga ţară. A fost atestată documentară încă de la 6 mai 1634, fiind o ctitorie a boierilor buzoieni Băncescu. Mănăstirea a cunoscut adevărata dezvoltare către mijlocul secolului al XIX-lea, în timpul stăreţiei monahiei Evghenia Greceanca. În timpul stăreţiei sale, între anii 1840-1859, vechea biserică de lemn a fost înlocuită de biserica de zid păstrată şi astăzi, s-au ridicat clopotniţa, chilii, stăreţia, trapeze şi diverse anexe gospodăreşti.
Accesul în incinta mănăstirii se face prin portalul din partea de jos a turnului-clopotniţă, finalizat în anul 1865, având un plan pătrat, cu partea de jos din piatră de Măgura, iar camera clopotelor din lemn învelit cu tablă. Biserica cu hramurile Sfânta Treime şi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, se află în mijlocul patrulaterului incintei şi a fost finalizată, potrivit pisaniei vechi, în anul 1844, în vremea domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu. Are un plan trilobat, cu pronaosul ieşind în afară către sud şi nord, precum şi cu o cameră a veşmintelor, adăugată către sud-est. Trei turle de tablă încununează biserica. Cele două mai mici, hexagonale, încununează pronaosul, iar turla mare, octogonală, încununează naosul. Exonarthexul este mai îngust şi mai scund decât restul bisericii şi este realizat tot din piatră masivă, de Măgura, având un acoperiş în două ape. Biserica a suferit stricăciuni în urma cutremurelor din anii 1940, 1977 şi 1986, necesitând reparaţii. Pictura interiorului a fost realizată în anii 1843-1844, de către Nicolae Teodorescu şi Gheorghe Tattarescu
De jur-împrejurul bisericii, incinta cuprinde casele monahiilor, stăreţia, trapeza ş.a., construcţiile fiind ridicate în secolul al XX-lea în locul celor din secolul anterior, în stil neoromânesc, cu pridvor jos sau înalt. Bisericuţa paraclis din cimitir are hramul Învierea lui Lazăr şi a fost ridicată tot la mijlocul secolului al XIX-lea, pictura fiind realizată în anul 1874.
Mănăstirea a fost vizitată, potrivit tradiţiei, de către voievodul Mihai Viteazul, iar în secolul al XIX-lea, aici au poposit domnitorii Barbu Ştirbei, Alexandru Ioan Cuza şi Carol I.