MĂNĂSTIREA PÂNGĂRAŢI (JUD.NEAMŢ) Urcând în susul văii Bistriţei, dinspre Piatra-Neamţ către Bicaz, la 15 km vest de municipiul reşedinţă de judeţ, pe Muncelul Pângăraţi, se află unul dintre cele mai interesante aşezăminte monahale româneşti. La Mănăstirea Pângăraţi se ajunge pe drumul rutier menţionat, poate după ce s-au vizitat mănăstirile Bistriţa şi Bisericani, aflate în vecinătate; la marginea vestică a satului Pângăraţi, se urcă în dreapta, cale de 2 km, fie pe un drum lăturalnic, printre câteva case, fie pe o şosea care trece prin apropierea hidrocentralei ,,D.Leonida”. Mănăstirea Pângăraţi îşi are numele fie de la ,,locul pângărit” de turci sau de tătari, după tradiţia locală, fie de la vreun călugăr Pangratie sau Pangraţiu, după cum considera N.Iorga. Istoria sa începe în prima jumătate a sec.al XV-lea, mai precis în anul 1432, în timpul domniei lui Iliaş-Vodă, unul dintre fiii lui Alexandru cel Bun, când un monah de la Mănăstirea Bistriţa, anume Simeon, s-a retras aici, pentru a întemeia o sihăstrie. În anul 1461, cu sprijinul lui Ştefan cel Mare, cuviosul Simeon a ridicat o biserică de lemn, în jurul căreia avea să se constituie mănăstirea propriu-zisă, această biserică fiind arsă de turci, cu ocazia invaziei lor din anul 1476. În anul 1560, voievodul Alexandru Lăpuşneanu a ridicat biserica de piatră, păstrată (cu modificări) până astăzi, turnul clopotniţă şi primele chilii, multă vreme bisericuţa servind şi drept tainiţă pentru adăpostirea averilor domneşti. După această a doua perioadă de zidiri, în timpul stareţului Amfilohie, urmaşul lui Simeon, mănăstirea avea să cunoască prefaceri în anul 1642, când vistiernicul Dimitrie Şoldan, socrul (după prima soţie) voievodului Vasile Lupu, a supraînălţat biserica de piatră, mai târziu (în anul 1806) stareţul Macarie transformând partea de jos a acesteia în paraclis. Ultimele refaceri importante, în perioadele istorice, au avut loc la mijlocul sec.al XIX-lea, prin stăruinţele stareţului Varnava şi cu sprijinul domnitorului Mihail Sturdza. În anul 1872, deja afectată de secularizare, mănăstirea a fost transformată în penitenciar, pentru ca în timpul războiului de reîntregire să fie spital militar, apoi sanatoriu pentru tuberculoşi. A rezistat cu greu, având doar câţiva vieţuitori şi moşiile pierdute, până în anul 1960, când a fost desfiinţată de comunişti. În anul 1981 a fost deschisă ca biserică de mir, iar în anul 1983 a devenit schit. Reînfiinţată în anul 1991, Mănăstirea Pângăraţi, în paralel cu o perioadă de lupte cu autorităţile, pentru recuperarea numeroaselor bunuri confiscate de regimul comunist, a cunoscut şi anii de mare înflorire, graţie stăruinţelor P.C. Protosinghel Teofil Lefter, stareţul aşezământului începând cu anul 1996 şi mare duhovnic. În anii 2000-2001 s-a refăcut pictura interiorului bisericii vechi, s-au construit numeroase clădiri monahale şi gospodăreşti, îndeosebi s-a ridicat o măreaţă biserică, ceva mai sus de vechea vatră, biserică în cel mai pur stil arhitectural moldovenesc. Aşezământul de la Pângăraţi, foarte întins astăzi, cuprinde, pe lângă zidul vechi de incintă, turnurile clopotniţă, diferite clădiri monahale (între care se remarcă casa Varnava, din sec.XIX, refăcută în urmă cu câţiva ani) şi gospodăreşti, două biserici deosebite. Biserica veche, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie şi hramul Tuturor Sfinţilor Români, reprezintă cea mai veche construcţie a aşezământului şi se află în vatra monahală originară, astăzi mai jos de restul aşezământului. Este mărginită de ruinele care au folosit odinioară penitenciarului, de două turnuri (cel vechi, prăbuşit în 1996, refăcut) şi de alte clădiri şi se remarcă prin întinderea modestă şi îndeosebi prin faptul că adăposteşte, de fapt, două biserici. Cu o formă de navă, susţinută de contraforţi care se întind la colţuri şi pe laturile de nord şi de sud până aproape sub streaşină, edificiul cuprinde două biserici suprapuse, la cea de jos intrarea făcându-se pe la uşa deschisă spre sud, la exonarthex, iar la cea de sus, printr-un pod care permite accesul în naos, dinspre nord, aproape de colţul de nord-est al edificiului.Încăperile sunt mici, pictate recent, remarcându-se faptul că deasupra intrării dinspre sud se păstrează stema Ţării Moldovei, pusă în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, iar în dreapta intrării dinspre nord, se păstrează pisania pusă de vistiernicul Dimitrie Şoldon. Mai sus, dominând aşezarea monahală şi chiar întreaga zonă, până departe, a fost înălţată în ultimii ani frumoasa biserică cu hramul Sf.Cuv.Simeon şi Amfilohie şi al Tuturor Sfinţilor Români. Edificiul are stilul bisericilor moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu, amintind îndeosebi de bisericile mănăstirilor Neamţ, Bistriţa şi Slatina. Are un plan trilobat, o singură turlă deasupra naosului şi patru încăperi, interiorul fiind recent pictat. Exteriorul este zugrăvit într-un alb imaculat, remarcându-se numeroasele ocniţe pictate, atât sub streaşina acoperişului, cât şi la baza şi acoperişul turlei în formă de fleşă. Deasupra intrării în biserică, a fost fixată pisania, sub tabloul splendid realizat în mozaic al Tuturor Sfinţilor Români şi sub stema Ţării Moldovei.
