UN MONUMENT ÎN PERICOL.

                    BISERICA DOMNEASCĂ DIN GHERGHIȚA

         Gherghița, astăzi comună în sud-estul județului Prahova, a fost în timpurile medievale una dintre cele mai însemnate așezări urbane ale Țării Românești, locul în care au poposit, cu diferite ocazii, mulți dintre voievozii țării. În afară de câteva ruine, altfel nepuse în valoare, Gherghița nu mai păstrează astăzi, din vremurile gloriei de odinioară, decât un monument bisericesc. Ridicată de cel mai important ctitor al istoriei noastre Matei Basarab, Biserica domnească din Gherghița se află în partea de nord-est a Gherghiței, lângă marginea așezării și nu departe de malul drept al râului Prahova. A fost ridicată în anul 1641, pentru a celebra victoria lui Matei Basarab asupra lui Vasile Lupu, în noiembrie 1639, în bătălia de la Nănișori. Închinată sfântului războinic Procopie, biserica are un plan dreptunghiular și prezintă la exterior panouri în două registre, separate în brâu, în relief. Interiorul păstrează tablourile ctitorilor -Matei Basarab și Doamna Elina-dar pictura este afectată. Biserica a fost refăcută în 1895, apoi după cutremurul din 1940 și în perioada postbelică, ocazie cu care s-a înlăturat turla octogonală de tablă, cu acoperiș în formă de bulb, adăugire din secolul al XIX-lea și care strica aspectul original. Deasupra intrării în biserică se păstrează frumoasa pisanie sculptată în piatră, cu margini în motive florale și stema Țării Românești, în partea centrală, jos. Inscripția în româna veche, cu litere slavone, glăsuiește:,,Această sfântă și dumnezeiască beserică den temelia ei ziditu-o-au eu, robul lui Dumnezeu, Io Matheiu Basarab Voevod, întru numele marelui, al lui Hs.Mucenic Procopie, de care lucru tâmplându-i-se domniei mele avându războiu la Nănișori pre Ialomița, cu vrăjmași domniei mele și ai țărăi, cu Vasilie Voevod Moldovlahiei, mi-a trimis întrajutor de biruință pre Marele Mucenic Procopieși cu vrerea milostivului Dumnezeu și cu ajutorul Sfântului Mucenic, supus-am vrjmașii supt picioarele Domnului Iisus Hristos și i-am rușinat și i-am gonit din pământul țărăi, și am rădicat aici această beserică pentru biruința cea de vitejie a puternicului marelui Dumnezeu și pentru ajutorul Sfântului Mucenic Procopie, să fie domniei meale pomeană nesăvârșită în veci, amin. Mai 26 dni, văleat 7149”.

         Biserica, nereparată de multă vreme, deși are o importanță istorică deosebită, se află într-o degradare continuă. Zidurile sunt decojite, acoperișul de tablă ordinară este ruginit și spart în mai multe locuri, pictura interiorului este degradată, curtea bisericii a devenit islaz, cu o tentativă de gard cârpit și spart. Fără îndoială, până la realizarea unui proiect european de reabilitare (din care pretinși angajați la cultură să ,,sifoneze” fonduri, ca în atâtea cazuri semnalate de presă), se impune ca autoritățile locale sau naționale să salveze un monument unic pentru Gherghița și pentru sudul Prahovei, ctitoria unui mare domn al culturii, Matei Basarab. 

                BISERICUȚELE  RUPESTRE DE LA ALUNIȘ

            Minunata țară a Buzăului, pe care socotesc că o cunosc bine, sau cel puțin îi cunosc toate monumentele istorice, îi surprinde pe mulți astăzi și prin bisericuțele sale rupestre, despre care văd, în ultimii ani, date și fotografii, opinii (sau mai degrabă păreri) ce coboară începuturile acestor monumente până prin secolele III-IV (la competiție cu cele din Cappadocia). Nu este cazul să arăt aici că aceste biserici săpate în piatră, despre care știam puținul care s-a scris, încă dinainte de 1989, nu pot data de acum 1600-1700 de ani, câtă vreme primele lor atestări documentare sunt doar începând cu sec.XVI, iar unii dintre cei care și-au însemnat numele acolo au trăit mai degrabă în sec.XVIII-XIX. Asta nu înseamnă că nu sunt minunate și demne de vizitat, tocmai prin unicitatea lor și prin cadrul natural în care se află, fie că vorbim de cele de lângă Nucu-Brăești, fie de cele de la Aluniș. Pe acestea din urmă le-am vizitat de mai multe ori, și pentru faptul că, totuși, parcă se poate ajunge mai repede acolo. De la șoseaua Buzău-Brașov, către marginea orașului Pătârlagele, la dreapta, se merge 1 km, până la podul peste râul Buzău. După trecerea acestuia, un indicator arată în stânga 12 km către Mănăstirea Cârnu, iar un altul arată 13 km către fostul Schit Aluniș, prin localitatea Colți. De fapt, se urcă pe valea râului Sibiciu, prin Sibiciu de Sus, apoi Valea Sibiciului și Colți, până în răsfiratul sat Aluniș. Drumul are doar 2-3 km buni, prin Sibiciu de Sus, restul e drum de pământ sau cu ceva pietriș. Din loc în loc, numeroase indicatoare  (nu de localitate; altfel, habar nu ai când ajungi în Aluniș) menționează nu știu ce proiect european; drum e însă criminal (nici n-am văzut decât vreo 3-4 mașini cu alte numere decât BZ), așa că banii vor fi intrat, ca în atâtea cazuri, în buzunarele hoțomanilor și nu în drumuri, monumente, poduri etc., care să atragă turiștii. Oricum, drumul lung până în Aluniș merită, pentru natură și istorie. Cred că este cel mai tradițional sat păstrat în jumătatea estică a Munteniei (și am văzut câteva sute), cu numeroase porți sculptate în lemn, fânare, cotețe/cotinețe, case cu pereți și acoperiș de șiță, chiar și care trase de boi, ori căruțe cu roți de lemn, despre care credeam că au dispărut de mult. Alunișul are o parte de Jos și una de Sus, la marginea nordică a acesteia din urmă aflându-se fostul schit, acum biserică filie a parohiei Colți. Câțiva brazi (apar și într-o fotografie de acum 100 de ani) se ridică în curtea bisericii și a cimitirului, într-un punct în care culmea stâncoasă coboară. Acolo au fost săpate patru bisericuțe, dintre care una (cu două încăperi săpate) a primit un pridvor de lemn la mijlocul sec.XIX (alipit către sud, deci nu în lung), astfel realizându-se biserica de lemn (vopsită în albastru!) cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. La vest de aceasta, o mică încăpere a adăpostit cea mai mică biserică sau poate chilie. La est, alte două încăperi, una la nivelul cimitirului, cealaltă săpată mai sus, prezintă intrări (odinioară cu uși de lemn) și goluri pentru ferestre. Drumul către cea așezată mai sus duce pe culme, unde sunt trepte săpate, un ,,scaun al lui Dumnezeu” și alte ciopliri în stânca sfărâmicioasă. Tradiția vorbește de săparea acestor bisericuțe în sec.III-IV, de către doi ciobani, Vlad și Simion. O socotesc o legendă de secol XIX, fără nici un fel de bază istorică; numele amintite, din bisericuța a două (biserica propriu-zisă de azi) sunt cu siguranță săpate târziu, probabil prin sec.XVII-XVIII, ca și alte mențiuni de prin celelalte foste bisericuțe, de la Nucu-Brăești. Cioban cu numele de Vlad în sec.III-IV sau măcar înainte de anul 1400, nu se pomenește în nici o sursă istorică românească. Sigur este că schitul rupestru de la Aluniș, ca și Agaftonul și Motnăul, are prima atestare documentară în sec.al XVI-lea, când a și primit privilegii de la Mihnea Vodă Turcitul și/sau de la soția sa, Doamna Neaga, din neam de boieri buzoieni. Pisania pictată în biserică arată ridicarea lăcașului de lemn la anii 1849-1850 și vorbește (am găsit în pisanii de secole XIX-XX multe asemenea fantezii) de anul 1277, ca an al săpării bisericii rupestre principale. Ctitorul era Antonie de la Mănăstirea Ciolanu, de unde provenea și sculptorul/pictorul în lemn, care a realizat și pictat catapeteasma, în anul 1870. Dau mai jos și câteva fotografii ,,proaspete” (sept.2015).

                                            SALONICUL  ȘI  MONUMENTELE  SALE

            Salonicul (Thessaloniki, Salonica) este al doilea oraș al Greciei și cel mai mare din jumătatea nordică a țării, cu o istorie de peste 2300 de ani, începuturile sale fiind legate fie de regele macedonean Filip al II-lea, care l-a întemeiat și numit după fiica sa, fie de regele Cassandru din dinastia Antigonizilor. Salonicul, pe care l-am vizitat pe îndelete, are numeroase vestigii macedonene, grecești, romane, bizantine și turcești, multe dintre ele trecute pe lista monumentelor umanității (UNESCO). În centrul istoric al orașului, am vizitat Arcul de triumf și Rotonda lui Galerius. Arcul de triumf, astăzi învecinat cu blocuri de locuințe, a fost ridicat de către împăratul roman Galerius, în anii 298-299, pentru a celebra victoria acestuia contra sasanizilor, la Ctesiphon. Două sute de m mai sus se ridică Rotonda, înălțată la sfârșitul sec.IV de același împărat, transformată de bizantini în biserică, apoi peste trei sute de ani moschee turcească, ridicându-i-se în vecinătate un minaret. După anul 1912 a redevenit biserică ortodoxă, cu hramul Sf.Gheorghe biruitorul. În restaurare la interior de mai mulți ani, păstrează câteva fragmente splendide de mozaicuri bizantine, îndeosebi la altar. Către centrul civic al orașului, turistul se poate opri la Biserica Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir (Hagios Demetrios), ridicată în sec.V, distrusă complet în anul 1917 și refăcută în anii `30-`40. Păstrează în interior, într-o raclă splendidă, moaștele marelui sfânt al ortodoxiei. Dacă urci către nordul orașului, ajungi la mărețele ziduri, ridicate de bizantini, extinse și întărite în sutele de ani (după 1430) de stăpânire turcească. Tot în zonă se poate vizita Muzeul Ataturk, în casa în care s-a născut întemeietorul Turciei moderne. Către mare, se pot vizita Catedrala Mitropolitană Sfântul Grigore Palamas, construcție mai nouă, precum și Biserica Sfânta Sophia, ridicată în sec.VIII, moschee sute de ani, ruinată și refăcută în sec.XX. Revenind la centrul propriu-zis, în imediata vecinătate a Bis.Sf.Dimitrie se păstrează Forul Roman, în locul pieței (agora) din vremurile macedonene și grecești antice. Coborând prin Piața Aristotel, cu splendide clădiri din perioada interbelică (ce amintesc de riviera franceză)-magazine, hoteluri, consulate, bănci etc.- se ajunge la mare, iar către stânga, după 1 km, turistul poate vizita muzeul deschis în Turnul Alb, simbolul orașului, construcție defensivă bizantină, păstrată și întărită sub stăpânirea turcească. Așadar, un oraș de văzut și de neuitat-Salonicul.

            LA  BRATISLAVA, VECHIUL   POJON

            La Bratislava, capitala Slovaciei, am ajuns venind cu trenul de la Viena, după o călătorie de o oră. Orașul, cu o populație sub o jumătate de milion de locuitori, este așezat pe malul Dunării, chiar la granița cu Austria și Ungaria, nefiind departe nici Cehia. Are o istorie de peste 2000 de ani, cu urme celtice, dacice (de prin vremurile lui Burebista) și romane, atingând prestigiul european după 1526, când a devenit capitală a Ungariei, sub numele de Pozsony, Pressburg sau Pojon (cum îi ziceau românii). Slovacii sunt primitori, politicoși și frumoși; orașul este curat, plin de monumente, grădini și parcuri, iar prețurile sunt ca la noi (chiar dacă în euro). Am vizitat Castelul Hrad, ridicat în sec.al XV-lea- al XVI-lea și refăcut masiv în sec.XX (unele lucrări se fac și acum); simbolul Bratislavei, domină orașul și valea Dunării. Coborând pe străzi micuțe, am ajuns în centrul civic, asistând la ceremonia schimbării gărzii și a ridicării drapelului, la Palatul Prezidențial. Am vizitat apoi centrul vechi, cu numeroase clădiri civile și religioase în stilurile gotic și baroc. Domină Catedrala Sf.Martin, dar și Palatul Primatului, unde a poposit în 1805 Napoleon I, merită văzut. Numeroase cafenele, cofetării, restaurante, atrag turiștii. Ușor, combinația gotic-baroc face trecerea la clădirile de secol XX, semănând cu cele din Budapesta, mai ales. Mai încolo, orașul nou, se întinde peste Dunăre, către granița cu Austria.

                LA  VIENA, PE URMELE LUI MOZART, BEETHOVEN, BRAHMS, STRAUSS, HAYDN, SCHUBERT

            O călătorie la Viena, fără îndoială unul dintre cele mai frumoase orașe ale lumii, poate să aibă ca ,,ținte” urmele marilor compozitori. Poate cel mai însemnat centru al culturii europene și universale în a doua jumătate a sec.al XIX-lea, capitală a muzicii nu doar atunci, ci și în secolul al XIX-lea, Viena păstrează locuri în care au trăit, pe unde au trecut și unde se odihnesc somnul de veci cei mai importanți compozitori ai omenirii. Am fost pe urmele unora dintre ei, în centrul vechi al orașului, la Catedrala Sfântul Ștefan, unde Mozart a fost kapellmeister și unde i s-a făcut slujba de înmormântare, am vizitat clădirea în care a locuit ultimii ani din viață cel mai mare compozitor, clădire astăzi  muzeu; am trecut pe lângă casa în care Mozart a compus Răpirea din serai. Tot în centrul istoric, am văzut casele în care au locuit Vivaldi și Haydn. Am căutat mormântul lui Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) în părăsitul (de aproape un secol și jumătate) cimitir Sankt Marxfriedhof. Ne-am recules în Zentralfriedhof la mormintele lui Johann Strauss Vater und Son (1804-1849, respectiv 1825-1899), Franz Schubert (1797-1828), Johannes Brahms (1833-1897) și Ludwig van Beethoven (1770-1827)-germani, dar trăitori la sfârșitul vieții în Viena. Tot acolo, alături de monumentele lor, am văzut un al doilea monument funerar al lui Mozart, de fapt un cenotaf.

                                           Mormantul lui Mozart, în Sankt Marxfriedhof

                                         Mormantul lui Beethoven și cenotaful lui Mozart

                                                          Mormantul lui Schubert

                                                      Mormintele lui Strauss fiul...

                                                                            și tatăl

                                                            Mormantul lui Beethoven

                                                               Mormantul lui Brahms

                                                                      Mozarthaus

                                                                        Haydnhaus

                                          Aici a compus Mozart celebra ,,Răpire din serai”

                     LA  MĂNĂSTIRILE DIN NORDUL OLTENIEI.

                                       BISTRIȚA ȘI HOREZU

        

         La Bistrița Olteniei ajungi dinspre Râmnicu-Vâlcii ținând drumul Tîrgu-Jiului, prin Căzănești-Bunești-Stoenești-Pietrari-Costești (lași în stânga rezervația geologică a trovanților), după care la dreapta urci pe valea Bistriței, către chei și munte. Mănăstirea, ctitorită de boierii Craiovești pe la anul 1500, era odinioară una dintre cele mai importante din Țara Românească, îndeosebi prin moșiile și privilegiile sale. Astăzi cred că are cea mai mare comunitate de călugărițe de la sud de Carpați și una dintre cele mai mari din țară, rivalizând cu Agapia și Văratec. Biserica mare, afectată de vreme și de oameni, a fost refăcută complet în stil neoclasic la mijlocul sec.al XIX-lea, la fel și cele două incinte. Practic, singura construcție medievală păstrată este biserica mică (a Bolniței), aflată pe deal, spre est, în afara incintei. Sus, dominând mănăstirea, se află peștera Sf.Grigore Decapolitul (moaștele acestuia sunt în biserica mare), la care se ajunge pe o potecă. Ieșind din mănăstire, un drum te duce la splendidele chei ale Bistriței, un alt drum urcă pe o culme, la Schitul Păpușa (mai mereu închis), iar un alt drum, de câțiva km, urcă la Mănăstirea Arnota. La Bistrița, două plăci comemorative ar trebui să menționeze că aici au locuit, în vremuri de restriște, mareșalul Ion Antonescu și literatul/teologul/arhiereul Valeriu (Bartolomeu) Anania.

         Revenind la drumul Târgu-Jiului, se merge alți câțiva km înainte, după care la dreapta, drumul către satul Romanii de Jos duce repede la Mănăstirea Horezu (Hurezi, Hurez). Binecunoscută ca monument UNESCO și pusă mai în valoare după canonizarea lui Constantin Brâncoveanu, mănăstirea (cu două incinte, biserica mare, paraclisul, Bolnița și alte două schituri, în vecinătate) ridicată în anii 1690-1693, se află într-o stare de invidiat. Astăzi se mai lucrează la pridvorul bisericii mari. În aceasta, pictura brâncovenească, incluzând cel mai cunoscut tablou al familiei voievodului Brâncoveanu, precum și cea mai completă galerie de voievozi, însoțește cenotaful voievodului martir, realizat din marmură albă, în dreapta pronaosului.

                          LA MĂNĂSTIRILE DIN NORDUL OLTENIEI.

                                                        GOVORA.

         Întotdeauna am considerat Mănăstirea Govora ca fiind unul dintre puținele locuri în care te întorci cu adevărat în timp. Este așezată pe o culme de deal, privind către altele, acoperite cu petice de pădure și fânețe. Satul la marginea căruia se află păstrează case vechi, în stilul tradițional al Olteniei de sub munte, florile inundă curtea mănăstirii, comunitatea de maici e mică și discretă (am experiența mănăstirilor mari, unde ești repezit dacă faci vreo fotografie ori nu te-ai închinat mai repede), biserica e în cel mai pur stil medieval românesc, iar istoria... Ce poți să spui despre o mănăstire ctitorită pe la 1440 în vremea lui Vlad Dracul, jefuită în a doua domnie al lui Vlad Țepeș, de către boierul ,,hiclean” Albu cel Mare, refăcută complet de către Radu cel Mare pe la anul 1500 (chipul său e în pronaos, alături de al Doamnei Cătălina, în dreapta intrării), jefuită de ungurii lui Gabriel Bathory în 1611, ocazie cu care călugării au fost trecuți prin foc și sabie, iarăși restaurată în vremea celor mai mari ctitori din istoria noastră, domnitorii Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Astăzi arată minunat, ultimele restaurării fiind făcute prin grija fericitului de pomenire arhiepiscop Gherasim Cristea al Râmnicului (ialomițean de origine, din Munteni-Buzău).

         La Mănăstirea Govora ajungi dinspre Râmnicu-Vâlcii sau dinspre Pitești ținând drumul Târgu-Jiului, prin Râureni. Treci prin Căzănești și Buleta (lăsând în stânga imensa platformă chimică), apoi prin Bârsești și Govora Sat. Când drumul face o mare buclă spre dreapta, o intersecție (în drept cu biserica și școala) arată la câțiva km înainte Băile Govora, iar la stânga Mănăstirea Govora. Faci deci la stânga 1 km, apoi la dreapta 200 m către deal și ajungi în poarta mănăstirii. Liniște, frumusețe, credință, istorie...Govora!

                              LA MĂNĂSTIRILE DIN NORDUL OLTENIEI.

                                                   DINTR-UN LEMN.

         Mănăstirea Dintr-un lemn e prea cunoscută, ca să insist asupra istoriei sale. Ca și în alte dăți, am vizitat-o venind dinspre Râmnicu-Vâlcii, prin Băbeni, la dreapta câțiva km. Oază de istorie și de reculegere, rămâne și o grădină a florilor. Are două incinte, în cea dinspre deal, mai veche, aflându-se biserica de piatră, ridicată în sec.al XVII-lea de Matei Basarab și refăcută la 1715 de nefericitul văr al lui Brâncoveanu, voievodul Ștefan Cantacuzino. În afara incintelor, pe deal, biserica din lemn, înconjurată azi de cimitirul monahal, rămâne totuși monumentul primordial, tocmai prin simplitatea sa. Dintre stejarii multiseculari aflați în vecinătate (din lemnul unuia dintre ei s-a făcut biserica, în sec.al XVI-lea, zice tradiția) numai unul mai stă în picioare. Altul, putrezit, mai are puțin din trunchi, restul fiind căzut alături. Icoana Maicii Domnului, găsită în scorbura unui stejar, zice tradiția, se păstrează încă și atrage credincioși. În cimitir, în partea sudică, mormântul generalului Paul Teodorescu (1888-1981), fost ministru și secretar de stat în domnia lui Carol al II-lea (al cărui colaborator apropiat a fost), fost comandant al Școlii Superioare de Război, fost academician, fost deținut politic sub comuniști...

         Pare totul neschimbat de la ultima vizită, dar în vecinătatea nordică a primei incinte se ridică o a treia biserică (oare două, cu valoare istorică și arhitecturală erau puține?), cu acoperișul de tablă aurită și care deja parcă își propune să domine totul.

RĂZVAN-VODĂ

Zilele trecute, ultimul volum al subsemnatului, intitulat Răzvan-Vodă. O figură tragică din cronica Țării Moldovei, a văzut lumina tiparului, după o așteptare de trei ani. Este volumul cu numărul 26 pe care îl semnez ca autor sau coautor și mărturisesc că am așteptat cu bucurie apariția sa, întârziată prin lipsa posibilităților financiare. Volumul, fundamentat pe mai mult de 150 de surse istoriografice românești și străine, cele mai multe de la sfârșitul secolului al XVI-lea și din secolele al XVII-lea-al XIX-lea, reprezintă prima lucrare din istoriografia noastră dedicată acestui voievod de la sfârșitul sec. al XVI-lea, participant la bătăliile cu turcii în toamna anului 1595 și singurul care a sfârșit tragic, prin tragere în țeapă, în întreaga noastră istorie. Răzvan-Vodă a apărut în condiții frumoase, la S.C.Lumina Tipo Srl din București, sub egida unei edituri de prestigiu, cu recunoaștere academică, Valahia University Press din Târgoviște. Prefața aparține distinsului secretar general al Societății de Științe Istorice din România, dl.Prof.Dr.Bogdan Teodorescu. Ca aprecieri și cu mulțumiri, amintesc din recenzarea domnului Prof.Univ.Dr.Carol Căpiță, care apreciază: ,,Lucrare excelentă, atât prin tema aleasă, cât mai ales prin capacitatea de utilizare a unui personaj istoric în recompunerea unei epoci istorice. De apreciat soliditatea documentației, constantul apel la sursele primare, claritatea demersului de cercetare și soliditatea concluziilor. Demers maieutic, va fi de un real folos atât specialiștilor, cât și celor care se formează în domeniu”.