MĂNĂSTIREA CIOLANU (JUD.BUZĂU)

MĂNĂSTIREA CIOLANU
(JUD.BUZĂU)


Cea mai mare şi mai cunoscută dintre mănăstirile buzoiene, se află aşezată la 35 km vest de municipiul reşedinţă de judeţ, într-o frumoasă zonă cu dealuri împădurite. Se ajunge acolo prin Buzău şi Verneşti, din ultima localitate drumul spre stânga urcând în susul văii Nişcovului, până în satul Haleş, unde se face la dreapta, de unde mai sunt 6 km până la mănăstire. O altă cale este pe drumul Buzău-Nehoiu, după satul Măgura urmându-se, la stânga, drumul rutier care trece pe lângă Schitul Nifon.
După tradiţie, un vechi schit de lemn exista acolo încă de la sfârşitul sec.al XV-lea, apoi Doamna Neaga, soţia voievodului Mihnea Turcitul (1577-1583 şi 1585-1591) a ridicat acolo o mănăstire. După alte surse, ctitor ar fi fost un boier localnic, Ciolanu, amintit în anul 1625 şi după care mănăstirea primit numele. O altă opinie, mai de crezut cu privire la numele aşezământului, este în legătură cu dealul Ciolanu, pe care se află mănăstirea. Prima atestare documentară sigură a aşezământului datează din 15 ianuarie 1615.Părăsită la un moment dat, mănăstirea a intrat în ruinare până pe la anul 1705, când a fost din nou populată de călugări, iar un secol mai târziu a început să se dezvolte, prin strădaniile unor stareţi vrednici şi ca urmare a daniilor primite.
Biserica veche, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a fost refăcută din temelie între anii 1850-1857. Mai devreme, în anul 1828, fusese târnosită biserica mare, a doua cronologic, având hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, ctitor fiind episcopul Chesarie al Buzăului. Afectată de incendiu, avea să fie refăcută între anii 1855-1862. După cutremurul din anul 1977, mănăstirea a cunoscut restaurări importante, îndeosebi în anii 1983-1984, când s-a refăcut şi pictura interioarelor. După anul 1970 şi îndeosebi după anul 1982, au fost ridicate mai multe case monahale, pe laturile patrulaterului care închide mănăstirea.
Marele aşezământ de la Ciolanu cuprinde astăzi cele două biserici, turnul-clopotniţă, casa arhierească, stăreţia şi multe case monahale. Turnul-clopotniţă, cu un plan pătrat, mărginit spre sud de o casă în stilul arhitecturii medievale româneşti (care adăposteşte muzeul), asigură intrarea în incintă. Chiar în dreptul său se află biserica mare, cu hramul Sfinţii Apostoli, edificiul fiind trilobat şi încununat de trei turle de tablă, cu plan octogonal. Pictura interiorului acestei biserici este deosebită, remarcându-se la iconostas cele trei icoane împărăteşti realizate de marele pictor Gheorghe Tattarescu. La nord de biserica mare se află biserica mică, nucleul istoric al mănăstirii, având hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Planul său este tot trilobat şi are de asemenea trei turle de tablă, însă pătrate ca plan.
În partea de nord-vest a aşezământului, două frumoase construcţii în stilul arhitecturii tradiţionale româneşti, cu cerdac, adăpostesc reşedinţa arhiereului locului, respectiv stăreţia.

MĂNĂSTIREA STÂNIŞOARA (JUD.VÂLCEA)

MĂNĂSTIREA STÂNIŞOARA
(JUD.VÂLCEA)


Unul dintre cele mai izolate aşezăminte monahale din România se găseşte la poalele versantului sudic al Muntelui Cozia, într-o poiană dominată de vârful zis Colţii lui Damaschin. Se ajunge acolo fie urcând de la Mănăstirea Turnu, cale de vreo două ore, prin pădurile de munte, fie pe Valea Păuşa, din satul cu acelaşi nume, din dreptul Căciulatei, urcând vreo oră şi jumătate, pe un drum forestier.
După tradiţie, un mic schit a fost întemeiat acolo pe la 1671, de către călugării Meletie şi Neofit, veniţi de la Cozia în căutare de pustnicie. Schitul, căruia i s-a zis Nucet, după vechiul nume al Coziei, avea să fie înzestrat în anul 1747 cu o biserică de zid, ridicată de vel clucerul de arie Gheorghe, împreună cu Pătru din Piteşti. Cu ocazia unei lupte între turci şi austrieci în împrejurimile Coziei, în 1788, primii dintre năvălitori au ajuns la schit, pe care l-au ars împreună cu puţinele chilii. În anii care au urmat, ciobanii şi-au făcut o mică stână între ruinele vechiului schit, de unde locului i s-a zis Stânişoara. În anul 1807, s-au aşezat aici doi monahi veniţi de la Sfântul Munte Athos, sârbul Sava şi românul Teodosie. Ei s-au apucat să ridice biserică nouă, sfârşită însă abia în anul 1850. Mărindu-se comunitatea monahală, la anul 1904, călugării de la Stânişoara, împreună cu vrednicul arhimandrit Nicandru Manu, au ridicat o nouă biserică, mai mare, târnosită în anul 1909, când s-a ridicat şi frumosul corp de chilii de la nord de biserică, în stil tradiţional românesc, aşezat chiar sub peretele muntelui. Între anii 1936-1940, în locul unor chilii arse la anul 1917, a fost ridicat paraclisul (biserica mică), prin stăruinţele protosinghelului Ilarion Dumitrache, cu tot soborul. Pictura interiorului bisericii mari a fost zugrăvită la anul 1948, de către vestitul pictor bisericesc Dimitrie Belizarie. Aşezământul de la Stânişoara a fost de la întemeiere până la anul 1864 metoc al Coziei, devenind apoi mănăstire de sine stătătoare.
Ansamblul Mănăstirii Stânişoara cuprinde biserica mare, paraclisul, casele mănăstireşti, cuhnia şi turnul-clopotniţă. Biserica mare, cu hramul SfântulMare Mucenic Gheorghe, este o construcţie impresionantă, realizată din blocuri de piatră, cu un aspect general gri, care întăreşte senzaţia de masivitate. Un pridvor neoclasic asigură intrarea în biserică, a cărei încununare este făcută printr-o turlă mare, octogonală pe o bază pătrată, deasupra naosului, în vreme ce două mici turle oarbe, circulare, încununează marginea vestică a pronaosului. Pictura interiorului se păstrează bine, remarcându-se şi frumoasa tâmplă sculptată în lemn, precum şi vitraliile ferestrelor.