BISERICUȚELE  RUPESTRE DE LA ALUNIȘ

            Minunata țară a Buzăului, pe care socotesc că o cunosc bine, sau cel puțin îi cunosc toate monumentele istorice, îi surprinde pe mulți astăzi și prin bisericuțele sale rupestre, despre care văd, în ultimii ani, date și fotografii, opinii (sau mai degrabă păreri) ce coboară începuturile acestor monumente până prin secolele III-IV (la competiție cu cele din Cappadocia). Nu este cazul să arăt aici că aceste biserici săpate în piatră, despre care știam puținul care s-a scris, încă dinainte de 1989, nu pot data de acum 1600-1700 de ani, câtă vreme primele lor atestări documentare sunt doar începând cu sec.XVI, iar unii dintre cei care și-au însemnat numele acolo au trăit mai degrabă în sec.XVIII-XIX. Asta nu înseamnă că nu sunt minunate și demne de vizitat, tocmai prin unicitatea lor și prin cadrul natural în care se află, fie că vorbim de cele de lângă Nucu-Brăești, fie de cele de la Aluniș. Pe acestea din urmă le-am vizitat de mai multe ori, și pentru faptul că, totuși, parcă se poate ajunge mai repede acolo. De la șoseaua Buzău-Brașov, către marginea orașului Pătârlagele, la dreapta, se merge 1 km, până la podul peste râul Buzău. După trecerea acestuia, un indicator arată în stânga 12 km către Mănăstirea Cârnu, iar un altul arată 13 km către fostul Schit Aluniș, prin localitatea Colți. De fapt, se urcă pe valea râului Sibiciu, prin Sibiciu de Sus, apoi Valea Sibiciului și Colți, până în răsfiratul sat Aluniș. Drumul are doar 2-3 km buni, prin Sibiciu de Sus, restul e drum de pământ sau cu ceva pietriș. Din loc în loc, numeroase indicatoare  (nu de localitate; altfel, habar nu ai când ajungi în Aluniș) menționează nu știu ce proiect european; drum e însă criminal (nici n-am văzut decât vreo 3-4 mașini cu alte numere decât BZ), așa că banii vor fi intrat, ca în atâtea cazuri, în buzunarele hoțomanilor și nu în drumuri, monumente, poduri etc., care să atragă turiștii. Oricum, drumul lung până în Aluniș merită, pentru natură și istorie. Cred că este cel mai tradițional sat păstrat în jumătatea estică a Munteniei (și am văzut câteva sute), cu numeroase porți sculptate în lemn, fânare, cotețe/cotinețe, case cu pereți și acoperiș de șiță, chiar și care trase de boi, ori căruțe cu roți de lemn, despre care credeam că au dispărut de mult. Alunișul are o parte de Jos și una de Sus, la marginea nordică a acesteia din urmă aflându-se fostul schit, acum biserică filie a parohiei Colți. Câțiva brazi (apar și într-o fotografie de acum 100 de ani) se ridică în curtea bisericii și a cimitirului, într-un punct în care culmea stâncoasă coboară. Acolo au fost săpate patru bisericuțe, dintre care una (cu două încăperi săpate) a primit un pridvor de lemn la mijlocul sec.XIX (alipit către sud, deci nu în lung), astfel realizându-se biserica de lemn (vopsită în albastru!) cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. La vest de aceasta, o mică încăpere a adăpostit cea mai mică biserică sau poate chilie. La est, alte două încăperi, una la nivelul cimitirului, cealaltă săpată mai sus, prezintă intrări (odinioară cu uși de lemn) și goluri pentru ferestre. Drumul către cea așezată mai sus duce pe culme, unde sunt trepte săpate, un ,,scaun al lui Dumnezeu” și alte ciopliri în stânca sfărâmicioasă. Tradiția vorbește de săparea acestor bisericuțe în sec.III-IV, de către doi ciobani, Vlad și Simion. O socotesc o legendă de secol XIX, fără nici un fel de bază istorică; numele amintite, din bisericuța a două (biserica propriu-zisă de azi) sunt cu siguranță săpate târziu, probabil prin sec.XVII-XVIII, ca și alte mențiuni de prin celelalte foste bisericuțe, de la Nucu-Brăești. Cioban cu numele de Vlad în sec.III-IV sau măcar înainte de anul 1400, nu se pomenește în nici o sursă istorică românească. Sigur este că schitul rupestru de la Aluniș, ca și Agaftonul și Motnăul, are prima atestare documentară în sec.al XVI-lea, când a și primit privilegii de la Mihnea Vodă Turcitul și/sau de la soția sa, Doamna Neaga, din neam de boieri buzoieni. Pisania pictată în biserică arată ridicarea lăcașului de lemn la anii 1849-1850 și vorbește (am găsit în pisanii de secole XIX-XX multe asemenea fantezii) de anul 1277, ca an al săpării bisericii rupestre principale. Ctitorul era Antonie de la Mănăstirea Ciolanu, de unde provenea și sculptorul/pictorul în lemn, care a realizat și pictat catapeteasma, în anul 1870. Dau mai jos și câteva fotografii ,,proaspete” (sept.2015).

                                            SALONICUL  ȘI  MONUMENTELE  SALE

            Salonicul (Thessaloniki, Salonica) este al doilea oraș al Greciei și cel mai mare din jumătatea nordică a țării, cu o istorie de peste 2300 de ani, începuturile sale fiind legate fie de regele macedonean Filip al II-lea, care l-a întemeiat și numit după fiica sa, fie de regele Cassandru din dinastia Antigonizilor. Salonicul, pe care l-am vizitat pe îndelete, are numeroase vestigii macedonene, grecești, romane, bizantine și turcești, multe dintre ele trecute pe lista monumentelor umanității (UNESCO). În centrul istoric al orașului, am vizitat Arcul de triumf și Rotonda lui Galerius. Arcul de triumf, astăzi învecinat cu blocuri de locuințe, a fost ridicat de către împăratul roman Galerius, în anii 298-299, pentru a celebra victoria acestuia contra sasanizilor, la Ctesiphon. Două sute de m mai sus se ridică Rotonda, înălțată la sfârșitul sec.IV de același împărat, transformată de bizantini în biserică, apoi peste trei sute de ani moschee turcească, ridicându-i-se în vecinătate un minaret. După anul 1912 a redevenit biserică ortodoxă, cu hramul Sf.Gheorghe biruitorul. În restaurare la interior de mai mulți ani, păstrează câteva fragmente splendide de mozaicuri bizantine, îndeosebi la altar. Către centrul civic al orașului, turistul se poate opri la Biserica Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir (Hagios Demetrios), ridicată în sec.V, distrusă complet în anul 1917 și refăcută în anii `30-`40. Păstrează în interior, într-o raclă splendidă, moaștele marelui sfânt al ortodoxiei. Dacă urci către nordul orașului, ajungi la mărețele ziduri, ridicate de bizantini, extinse și întărite în sutele de ani (după 1430) de stăpânire turcească. Tot în zonă se poate vizita Muzeul Ataturk, în casa în care s-a născut întemeietorul Turciei moderne. Către mare, se pot vizita Catedrala Mitropolitană Sfântul Grigore Palamas, construcție mai nouă, precum și Biserica Sfânta Sophia, ridicată în sec.VIII, moschee sute de ani, ruinată și refăcută în sec.XX. Revenind la centrul propriu-zis, în imediata vecinătate a Bis.Sf.Dimitrie se păstrează Forul Roman, în locul pieței (agora) din vremurile macedonene și grecești antice. Coborând prin Piața Aristotel, cu splendide clădiri din perioada interbelică (ce amintesc de riviera franceză)-magazine, hoteluri, consulate, bănci etc.- se ajunge la mare, iar către stânga, după 1 km, turistul poate vizita muzeul deschis în Turnul Alb, simbolul orașului, construcție defensivă bizantină, păstrată și întărită sub stăpânirea turcească. Așadar, un oraș de văzut și de neuitat-Salonicul.

            LA  BRATISLAVA, VECHIUL   POJON

            La Bratislava, capitala Slovaciei, am ajuns venind cu trenul de la Viena, după o călătorie de o oră. Orașul, cu o populație sub o jumătate de milion de locuitori, este așezat pe malul Dunării, chiar la granița cu Austria și Ungaria, nefiind departe nici Cehia. Are o istorie de peste 2000 de ani, cu urme celtice, dacice (de prin vremurile lui Burebista) și romane, atingând prestigiul european după 1526, când a devenit capitală a Ungariei, sub numele de Pozsony, Pressburg sau Pojon (cum îi ziceau românii). Slovacii sunt primitori, politicoși și frumoși; orașul este curat, plin de monumente, grădini și parcuri, iar prețurile sunt ca la noi (chiar dacă în euro). Am vizitat Castelul Hrad, ridicat în sec.al XV-lea- al XVI-lea și refăcut masiv în sec.XX (unele lucrări se fac și acum); simbolul Bratislavei, domină orașul și valea Dunării. Coborând pe străzi micuțe, am ajuns în centrul civic, asistând la ceremonia schimbării gărzii și a ridicării drapelului, la Palatul Prezidențial. Am vizitat apoi centrul vechi, cu numeroase clădiri civile și religioase în stilurile gotic și baroc. Domină Catedrala Sf.Martin, dar și Palatul Primatului, unde a poposit în 1805 Napoleon I, merită văzut. Numeroase cafenele, cofetării, restaurante, atrag turiștii. Ușor, combinația gotic-baroc face trecerea la clădirile de secol XX, semănând cu cele din Budapesta, mai ales. Mai încolo, orașul nou, se întinde peste Dunăre, către granița cu Austria.