marți, 15 septembrie 2015

                BISERICUȚELE  RUPESTRE DE LA ALUNIȘ

            Minunata țară a Buzăului, pe care socotesc că o cunosc bine, sau cel puțin îi cunosc toate monumentele istorice, îi surprinde pe mulți astăzi și prin bisericuțele sale rupestre, despre care văd, în ultimii ani, date și fotografii, opinii (sau mai degrabă păreri) ce coboară începuturile acestor monumente până prin secolele III-IV (la competiție cu cele din Cappadocia). Nu este cazul să arăt aici că aceste biserici săpate în piatră, despre care știam puținul care s-a scris, încă dinainte de 1989, nu pot data de acum 1600-1700 de ani, câtă vreme primele lor atestări documentare sunt doar începând cu sec.XVI, iar unii dintre cei care și-au însemnat numele acolo au trăit mai degrabă în sec.XVIII-XIX. Asta nu înseamnă că nu sunt minunate și demne de vizitat, tocmai prin unicitatea lor și prin cadrul natural în care se află, fie că vorbim de cele de lângă Nucu-Brăești, fie de cele de la Aluniș. Pe acestea din urmă le-am vizitat de mai multe ori, și pentru faptul că, totuși, parcă se poate ajunge mai repede acolo. De la șoseaua Buzău-Brașov, către marginea orașului Pătârlagele, la dreapta, se merge 1 km, până la podul peste râul Buzău. După trecerea acestuia, un indicator arată în stânga 12 km către Mănăstirea Cârnu, iar un altul arată 13 km către fostul Schit Aluniș, prin localitatea Colți. De fapt, se urcă pe valea râului Sibiciu, prin Sibiciu de Sus, apoi Valea Sibiciului și Colți, până în răsfiratul sat Aluniș. Drumul are doar 2-3 km buni, prin Sibiciu de Sus, restul e drum de pământ sau cu ceva pietriș. Din loc în loc, numeroase indicatoare  (nu de localitate; altfel, habar nu ai când ajungi în Aluniș) menționează nu știu ce proiect european; drum e însă criminal (nici n-am văzut decât vreo 3-4 mașini cu alte numere decât BZ), așa că banii vor fi intrat, ca în atâtea cazuri, în buzunarele hoțomanilor și nu în drumuri, monumente, poduri etc., care să atragă turiștii. Oricum, drumul lung până în Aluniș merită, pentru natură și istorie. Cred că este cel mai tradițional sat păstrat în jumătatea estică a Munteniei (și am văzut câteva sute), cu numeroase porți sculptate în lemn, fânare, cotețe/cotinețe, case cu pereți și acoperiș de șiță, chiar și care trase de boi, ori căruțe cu roți de lemn, despre care credeam că au dispărut de mult. Alunișul are o parte de Jos și una de Sus, la marginea nordică a acesteia din urmă aflându-se fostul schit, acum biserică filie a parohiei Colți. Câțiva brazi (apar și într-o fotografie de acum 100 de ani) se ridică în curtea bisericii și a cimitirului, într-un punct în care culmea stâncoasă coboară. Acolo au fost săpate patru bisericuțe, dintre care una (cu două încăperi săpate) a primit un pridvor de lemn la mijlocul sec.XIX (alipit către sud, deci nu în lung), astfel realizându-se biserica de lemn (vopsită în albastru!) cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. La vest de aceasta, o mică încăpere a adăpostit cea mai mică biserică sau poate chilie. La est, alte două încăperi, una la nivelul cimitirului, cealaltă săpată mai sus, prezintă intrări (odinioară cu uși de lemn) și goluri pentru ferestre. Drumul către cea așezată mai sus duce pe culme, unde sunt trepte săpate, un ,,scaun al lui Dumnezeu” și alte ciopliri în stânca sfărâmicioasă. Tradiția vorbește de săparea acestor bisericuțe în sec.III-IV, de către doi ciobani, Vlad și Simion. O socotesc o legendă de secol XIX, fără nici un fel de bază istorică; numele amintite, din bisericuța a două (biserica propriu-zisă de azi) sunt cu siguranță săpate târziu, probabil prin sec.XVII-XVIII, ca și alte mențiuni de prin celelalte foste bisericuțe, de la Nucu-Brăești. Cioban cu numele de Vlad în sec.III-IV sau măcar înainte de anul 1400, nu se pomenește în nici o sursă istorică românească. Sigur este că schitul rupestru de la Aluniș, ca și Agaftonul și Motnăul, are prima atestare documentară în sec.al XVI-lea, când a și primit privilegii de la Mihnea Vodă Turcitul și/sau de la soția sa, Doamna Neaga, din neam de boieri buzoieni. Pisania pictată în biserică arată ridicarea lăcașului de lemn la anii 1849-1850 și vorbește (am găsit în pisanii de secole XIX-XX multe asemenea fantezii) de anul 1277, ca an al săpării bisericii rupestre principale. Ctitorul era Antonie de la Mănăstirea Ciolanu, de unde provenea și sculptorul/pictorul în lemn, care a realizat și pictat catapeteasma, în anul 1870. Dau mai jos și câteva fotografii ,,proaspete” (sept.2015).







Un comentariu:

  1. Doina Nicoleta Batrin30 septembrie 2015 la 04:14

    Buna ziua!
    Aceste locuri sunt potrivite pentru excursiile care se organizeaza de obicei in "Saptamana altfel". Sa-i invatam pe copii istoria tarii prin deplasari "la fata locului" pe care nu le vor uita niciodata!
    Cu stima,
    Doina Nicoleta Batrin

    RăspundețiȘtergere